Concretisme versus Abstracţiuni

Mika - Relax, Take It Easy (Official Music Video)

2007-09-24T08:05:00.001+01:00

Cititi si plangeti

2007-09-03T11:33:00.000+01:00

Pana acum, Cartarescu imi parea o persoana mai presus de bogatiile materiale. Credeam(gresit se pare!) ca bogatia lui spirituala il situeaza mai sus de aceste probleme infime, cum ar fi cele 2 miliarde de dolari ale lui Patriciu.

Se pare ca m-am inselat. Cititi urmatorul articol din EVZ:

CARTARESCU: Vitelul de aur

In final, nu pot decat sa il citez: „Mai degraba va intra camila prin urechile acului decat bogatul in imparatia cerurilor”. Ce ti-e si cu invidia asta, domnule...

Mi-a lasat un gust amar.

Eminem Feat 50cent, Cashis and Lloyd Banks- You Don't Know

2007-08-06T12:32:00.001+01:00

Eminem- Lose Yourself

2007-08-06T12:31:00.001+01:00

Casa de chirpici

2007-07-26T09:25:00.000+01:00

- Lasă-mă în pace nu vezi că mă termină ploaia asta, de m-ar termina odată, că m-am săturat de viaţa asta de căcat!
Plânge? Numai o lacrimă, să impresionezi cititorii. Nu? Nu vrei? Atunci tu nu contezi. Nu contezi deloc, amărâtule. Nu contezi pentru că nu trăieşti. Nu trăieşti pentru că nu îţi doreşti asta şi chiar dacă ţi-ai dori-o nu ai putea să trăieşti. Ai murit luna trecută odată cu tatăl tău. Ce a mai rămas din el după decesul părintelui e mai puţin decât o epavă. Eşti doar o sticlă spartă în băltoaca ce a apărut peste noapte în urma unei ploi nici măcar torenţiale. O sticlă spartă care se scufundă în noroi. Dacă nu o priveşti de aproape nici măcar nu îţi dai seama că este, sau a fost, o sticlă. Praful o va acoperii şi va rămâne acolo, sub un strat subţire de pământ cel puţin o sută de ani, spălată ocazional de câte o ploaie care îl face să se întrebe:
Cum ar fi fost dacă?
- Nu mai vorbi aşa, măi Mircea!
- Lasă-mă, tanti Giurgiu, în năcazu meu!
Bătrâna stă puţin şi îl priveşte cum se chinuie să scoată apa din casă. Tatăl lui era văduv, la fel ca tanti Giurgiu şi o mai ajuta prin casă. Nu mai spune nimic. Tanti Giurgiu. Nici nu ar mai avea ce să spună. A plecat în sfârşit lăsându-l de capul lui pe săracu om.
Săracu om. Săracu om? Îl cheamă Mircea. E alcoolic. Dar acest lucru e prea puţin important. Mai importantă e casa lui. Mult mai importantă. Casa are un destin măreţ şi un aspect mai atrăgător decât acest inutil. Pentru că o casă nu are de ales. O casă trăieşte mai mult decât un om şi dacă îmbătrâneşte frumos poate să aibă o valoare mare. Un om nu poate să îşi aleagă decât modul în care va îmbătrânii. Nu e cazul să îmbătrânească frumos, pentru că locuinţa e construită din chirpici. Oricum, terenul valorează mai mult decât clădirea din noroi şi paie. Iar dacă asta nu e suficient, casa în sine e mult mai importantă decât ultimul şi penultimul ocupant. Îmi pare rău să spun asta. Sau nu! Adevărul e că semipersonajul ăsta mi-e indiferent. Asta doar atunci când nu mă enervează în momentele în care se plânge. Pentru că se plânge excesiv. Dar am vorbit destul despre el. Iar despre celălat nu va mai vorbi nimeni.
Casa.
Să nu fiu atât de direct, doar trebuie să umplu şi eu paginile astea cu ceva!
Curtea. Nu! Gardul. Gardul este... aproape un gard. Un şir de scânduri putrezite, de o culoare neagră spălăcită, care se sprijină una de alta şi totuşi s-au aplecat spre interior ca nişte curviştine bete. Pământul în care au fost împlântate nu se mai oboseşte să le susţină într-o poziţie decentă ci doar le priveşte şugubăţ pe sub fustă. Vecinul lui Mirciulică şi-a reconstruit casa mică şi cochetă, dar fără etaj, transformând-o într-o monstuozitate prea puţin potrivită cu spaţiul pe care se află. Gardul era de lemn, aşa că a fost nevoit să îl refacă pentru a se asorta cu căsoaia. Ştiti voi, beton, fier forjat, 2 metri. Aşa că nu mai avea ce face cu scândurile. Mirciulică, de fapt nu, răposatul lui tată a luat scândurile şi le-a împlântat în pământ. Dacă mai aştepta vreo două săptămâni putea lăsa câteva şi pentru coşciug. Revenind la gard, acesta era construit şi înainte din scânduri atât de înalte încât puteai să-l sari din mers, dacă nu te hotărai să-i tragi un picior şi să cadă tot. Acum problema aceasta nu mai există, se poate trece prin gard, pentru că scândurile nu au fost suficiente, curtea vecinului având o lăţime cam de două treimi faţă de cea a personajului vostru. Da, personajul vostru! Nu al meu, pentru că eu nu creez personaje slabe. De asta se ocupă mediul înconjurător: rebuturi naturale ale căror loc e într-un paradis ce nu există. Nu sunt un ecologist. Cei ce nu se pot adapta nu trebuie protejaţi de ceilalţi pentru că rezultă două tipuri de durere: durerea de a fi nefolositor şi durerea de a fi legat prin lanţurile moralei de o persoană care te urăşte pentru că o ajuţi. Deci, gardul are o gaură de vreo doi metri. Mai era nevoie doar de o săptămână ca să fie terminat, dar bătrânu a dat ortu popii şi nu au mai apucat să cumpere scândurile necesare. Doar o săptămână. Dacă ar mai fi trăit atât ar fi terminat gardul şi ar fi putut susţine că a făcut ceva în viaţă. Un gard. Asta îmi aminteşte de ce a spus un vecin la privegi, când i s-a cerut o contribţie materială pentru ca răposatul să fie îngropat cuviincios.
- Omu ăsta n-o făcut nimic toată viaţa, ce vreţi, să-l îngroape alţii şi când o murit?
Sau alte variaţiuni.
- Numa o mâncat, o băut şi s-o distrat cât o trăit.
- Ce puţini oameni or venit la părăstas, chiar dacă el s-o dus la toate părăstasele din ultimii zece ani!
Lumea e rea. Dar asta nu înseamnă că nu are dreptate! Dovadă stă gaura din gard. Şi mai sunt şi alte dovezi! Gardul a fost finalizat de cel care i-a dat scândurile la început. Din obligaţie, pentru că e mai probabilă decât mila. În acest timp, fiul, Mircea, nu a fost de faţă. Era într-un bar. Hobby-ul ăsta e prea comun ca să îl aduc în discuţie. Cel puţin la înmormântare a plâns tot timpul. Autocompătimire? Bătrânul avea pensie.
Curtea. Un domeniu prea vast pentru o descriere superficială. Atât de vast încât cred că nici măcar proprietarii nu îl cunosc în întregime. Vedeţi voi, unde locuiesc eu metrul pătrat de teren intravilan nu valorează atât de mult ca acela pe care se constriuesc monumentele de prost gust- numite vile- de lângă Bucureşti. Aşa că majoritatea curţilor au şi o grădină de vreo trei, patru ori mai mare decât suprafaţa casei care, atenţie, oferă spaţiu şi diverselor tipuri de plante. Am vrut să precizez asta pentru că sunt sigur că majoritatea orăşenilor consideră că o casă e ceva în genul unui apartament pe pământ, ce are eventual o piscină. Pe lângă asta, o descriere superficială nu umple multe pagini.
Mircea era în curte atunci când vorbea cu tanti Giurgiu despre polaie, viaţă, rahat, nevroză, chestii deastea. Să nu vă imaginaţi însă că în curtea acestui individ terenul e plat. Din contră! Printre grămezile de buruieni ce cresc acolo de parcă ar fi cultivate se află mormane mai mari sau mai mici de gunoaie în diferite stadii de descompunere care formează un adevărat teren accidentat pe care se mai mai aventurează din când în când câte o găină. Odată mi s-a părut că am văzut şi un şobolan, dar poate a fost numai acea găină temerară care se descompunea după o moarte rapidă prin înec sau inaniţie. Sau poate a fost parţial mâncată de şobolani, locuitorii de drept ai teritoriului respectiv. Nu cred că i-am văzut pe aceşti oameni să scoată vreodată lada de gunoi pentru a fi ridicată de oamenii responsabili cu salubritatea. Gunoierii. Nici nu cred că au una. De vreo douăzeci de ani(cel puţin!) tot ce au produs se află în curtea care a devenit un ecosistem de sine stătător. Curtea are rolul de groapă ecologică. Nu-i problemă, spaţiu există pentru încă vreo douăzeci de ani şi mirosul e chiar plăcut datorită mai multor specii de flori care au crescut aleatoriu, deci vecinii nu au nici o problemă. Viitorul imobilului e asigurat pentru că sunt sigur că acest teren va mai fi ocupat pentru maxim cinci ani de acum încolo. Ghidându-mă după extraordinara sete a ocupantului actual aş spune că va dura chiar mai puţin. Sper să plouă din nou.
Să vă spun de ce îl blestema vecinul meu pe Cel care a trimis de Sus o mult dorită ploaie de vară. Deşeurile ecologice depozitate de-a lungul timpului au făcut un zid de protectie în jurul casei pentru că cel care a locuit-o până nu de mult şi cel care încă o locuieşte nu au catadicsit să le aşeze spre descompunere la o oarecare distanţă de corpul (aproape) locuibil al clădirii. Pentru că acest zid a devenit aproape la fel de înalt ca şi gardul construit de mâna vecinilor şi mult mai gros aşa că a astupat un şanţ în care se aduna de obicei apa. Astfel, lichidul aducător de viaţă se varsă datorită gravitaţiei- ce a fost gândită tot de Sus-drept în casă. Luând în considerare acest aspect am putea considera că epitetele trimise în eter(n) sunt meritate.
Problema nu e actuală, dar până acum oamenii erau obişnuiţi ca apa să înainteze doar în bucătărie, în timp ce acum a ajuns până în camera lui Mircea în dorinţa de a-l consola pentru pierderea tatălui. Ciudat că el nu se simte deloc consolat, ci chiar îşi aminteşte cu regret de perioada în care pleca la bodega din colţ şi îşi lăsa tatăl să se ocupe de amănuntele nesemnificative, cum ar fi procurarea hranei, peticirea casei, cultivarea diferitelor legume, în acelaşi timp continuându-şi vizitele la tanti Giurgiu. În amintirea acestor momente de supremă reverie continuă să lopăteze apa afară din cameră, cu o eficienţă demnă de fiul tatălui său, în timp ce ea se reîntoarce coborând vijelios pe panta din apropiere. Cum ar fi fost dacă celălalt mai era şi el nu mai era? Ei nu vor mai puteau fi simultan! Se pare că gravitaţia nu face excepţii şi nici nu ţine cont de doliul vreunei persoane. Apa se întoarce în locul de unde a fost aruncată. Să îl lăsăm pe tânărul Sisif să îşi contiune munca şi să ne întoarcem la casă.
Nu încă. Pentru a înţelege destinul acestei locuinţe trebuie să aruncăm o privire la panorama de care a avut parte din prima zi în care i s-a întărit noroiul. Există imagini ce pot influenţa destinul unei case şi a mai puţin importanţilor săi ocupanţi. Imaginează-ţi că te trezeşti, cititorule în fiecare zi cu faţa la acelaşi obiect/culoare/imagine. Probabil că o faci! Dacă ai fi o casă? Ce ai face dacă ai fi OBLIGAT să vezi întreaga zi aceleaşi succesiuni de imagini ce se schimbă doar odată cu anotimpurile? Probabil că o faci şi pe asta! Atunci gândeşte-te că o casă suportă tot ceea ce suporţi tu în fiecare zi, iar dacă zici că are un avantaj pentru că nu se mişcă, aşa este, dar favorul acestui destin îl plăteşte cu vârf şi îndesat fiind locuită întreaga ei viaţă de nişte păduchi omnipotenţi.
Mircea continuă să scoată apa blocat de acelaşi set de gânduri.
Oare ce bombăneşte? Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă fiinţă nu ştie ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă.
Casa privea zi de zi către staţia de epurare. Nu prea putea face altceva, aşa că privea şi uita. Unii priveau în aceeaşi direcţie, doar că dintr-o perspectivă diferită. În spatele ei, era construită o staţie de epurare care prin complexe procese chimico-biologice separa apa de fecale. În aceste momente un miros real era emis în spaţiul înconjurător şi se împrăştiau în toate clădirile locuite de noi. Imprimându-se atât de adânc în simţul olfactiv al casei, nu mai era considerat respingător. Cel puţin nu la fel de respingător ca restul obligaţiilor ei. Asta se întâmpla de mult. Acum, staţia de epurare a apei nu mai funcţionează şi mirosul ei nu îi mai inundă camerele, fiind nevoită să simtă în fiecare zi propriile miasme mult mai îngrozitoare decât cele pe care era obişnuită să le accepte. Cele ale ocupanţilor ei.
Trista locuinţă nu se poate privi. Se oglindeşte doar în cei care o parazitează pentru un interval de timp nelimitat. Un interval nelimitat, pentru că ea trăieşte în timpul oamenilor, fără ca acesta să se termine vreodată. Dacă ar putea, nu ar vedea decât patru ziduri ridate, de un galben pai bolnăvicios şi deprimant asemenea vieţii celor care au ridicat-o. Şi ar fi conştientă de sine şi s-ar accepta. E martora unui fenomen de autodistrugere generalizată produsă de catalizatorii ei umani. Catalizatorul s-a consumat. A contribuit nesemnificativ la casa părinţilor săi. Toţi vecinii îl cunoşteau drept Matrozu, pentru că şi-a făcut armata la marină. Acolo era matroz. Sau aşa spunea. Poate că sunt rău cu fostul personaj. Poate ăsta a fost singurul lucru important pe care l-a făcut în cei şaptezeci de ani de viaţă şi eu îl minimalizez, anulându-i practic întraga viaţă. Nu e vina mea. E casa. În faţa ei, toate realizările lui sunt insignifiante. Uitaţi-o! Stă mândră, bătrâna casă, cocârjată de vremea care a trecut peste ea, dar e la fel de puternică. O clădire care provoacă timpul privindu-l prin geamurile ciobite şi zâmbind pe sub uşa ştirbă de neputinţa lui. Poate că ăsta e atuul ei. Nu poate vedea trecerea timpului, deci, pentru ea, timpul nu trece. Dar pe Matrozu acest timp şi-a pus amprenta. Între două privegiuri, mersul la poştă pentru a-şi lua pensia, o plimbare la tanti Giurgiu, o şuetă cu bătrânii pe bancă, anii îşi iau zborul, chiar dacă încerci să îi opreşti nefăcând nimic. E şi asta o artă. Iar Matrozu a fost un geniu din acest punct de vedere. Probabil că atâţia ani în casa lui l-au învăţat că timpul trece mult mai încet dacă stai cu ochii pe el. Însă oricât de mult l-a răsfirat, pentru el timpul a trecut.
Mircea aruncă apa afară din casă cu o găleată.
Am ajuns la jumătatea poveştii casei şi timpul pare că stă pe loc.

Înaintea de moartea bătrânului am văzut nişte falşi prieteni pe stradă. Vecinii.
Am mers acolo. Dau mâna cu toţi, stăm, ne mirăm unu de altu. Eu mă mir mai ales de un bătrânel uscat, cocârjat, cu o piele de culoare neagră şi ochii roşii adânciţi în orbitele goale. Cine o fi? Acum pleacă.
- Salut, băieţii! Dăm mâna.
- Iar se duce Mircea să bea o sticlă de alcool pur.
Râdem cu pofta celor ce nu au nimic de făcut. Mircea merge acasă.

Astăzi trecem pe lângă poarta lui Matrozu.
- Hai să-i rupem gardu la ăsta, zic eu.
Râsul celor doi prieteni ai mei îmi arată că sunt de acord. Şi ei vor să se distreze pe o astfel de caniculă. Ne aşezăm la o distanţă de doi metri unul faţă de celălalt şi ne aruncăm cât putem de tare cu picioarele în el. Oau! Jumătate din gard a picat. Nu ne aşteptam la o reuşită de asemenea proporţii. Trecem repede strada dar nu ne ascundem ca să vedem reacţia proprietarului. Bătrânul iese încet la poartă.
- Măi copii, voi a-ţi făcut asta?
- Nu noi, nenea Matrozu! Figuri angelice, miraţi de bănuiala nefondată.
- Da atunci cine, mă?
- Un ţigan a dat cu piciorul în gard şi a luat-o la fugă!
- Da, numai acum o dat colţu! Pe unu era să îl pufnească râsu.
Bătrânul stă ce stă, şi după ce ne priveşte ceva timp trece strada şi intră în casă. Râdem cu lacrimi. Pentru o clipă am senzaţia că cineva se uită la noi de la geamurile casei. Nu e nimeni, mi s-a părut doar.

M-am întors în plicitsitorul prezent şi nefericitul viitor al celor din casa de chirpici. Prea multe epitete pentru ceva atât de patetic ca destinul unor necunoscuţi. Oameni a căror infimă importanţă se datorează funcţiei lor de agent patogen al unei proprietăţi şi activităţilor care degradează ceea ce timpul nu a reuşit. Prezenţa lor distruge casa de chirpici. Dar nici ea nu stă degeaba. Cei doi au fost nevoiţi să inhaleze de câteva decenii mucegaiul apărut datorită neplăcerilor provocate clădirii. Apa curge pe toţi pereţii, de parcă această locuinţă transpiră în urma efortului depus pentru a lua parte la activitatea umană. Nisipul din care e făcută secretă o mare cantitate de apă pentru a elemina din viscerele sale fiinţele a cărei prezenţă o detestă mai mult decât pe aceea a timpului necruţător. Ea, o casă de chirpici, e obligată să susţină vieţile lipsite de scop a două persoane ce se încăpăţânează să o locuiască până la ultima inspiraţie gratuită de oxigen.
Pentru Matrozu timpul a trecut.
Timpul fiului său se comprimă în nesfârşitul efort de a scoate apa din casă. În acelaşi mod în care casa l-a scos pe tatăl său afară din interiorul ei. Era o zi obişnuită. Ziua în care va muri. Dar el nu ştia asta. S-ar fi pregătit cum se cuvine: ar fi murit de frică cu o zi înainte. Aşa, s-a trezit la ora 10:00, a scormonit prin grădină până a găsit şase ouă întregi, a mers în bucătăria strâmtă unde a spart ouăle în tigaie, a tăiat puţină slănină şi a pus-o şi pe asta peste amestecul spumos de culoare portocalie. Stă puţin, întoarce papara, merge să-l trezească pe Mircea. Pentru asta trebuie să iasă din bucătăria de vară ca să intre într-una din cele două camere scunde. Bătrânul e în formă şi chiar dacă îşi târăşte un picior după restul trupului nu pare că are probleme la corason. Intră în camera neaerisită, simte un miros puternic de alcool şi urină amplificat de mirosul de mucegai, sursa fiind patul în care doarme fiul său iubit dar şi pereţii care îi adăpostesc. Şi-a iubit fiul. Până la un moment dat. Acum nu ştiu dacă îi mai pasă. Ia mătura din colţ. Doar casa ştie ceea ce face el în nopţile în care Mircea nu mai e capabil să ajungă acasă. Eu cred că doarme.
- Mircea! Mă Mircea! Îl împinge cu mătura şi cu durere. De şale. Nu mişcă.
- Beţivan prost! Iese din cameră şi merge să mănânce.
Papara e puţin arsă dar comestibilă. Bătrânul nu mai face nazuri de mult timp. Se aşează la masă şi spune o rugăciune. Nu crede în Dumnezeu, dar obiceiul ăsta i-a fost inoculat de mic sub ameninţarea cu bătaia. Păcat că în acelaşi timp i-a fost zdrobită orice urmă de iniţiativă. Nu mai are rost să vă întrebaţi de ce locuieşte într-o casă de chirpici care nici măcar nu îl suportă. Dacă l-aţi vedea! Rectific: dacă l-aţi fi văzut! Nu pot să vă dau exact detaliile care îl fac să fie aşa, dar ceva din totalitatea lui îmi arată că e un învins. O poate ascunde sub un zâmbet şiret, dar numai faţă de cei fără putere de pătrundere. Eu bănuiesc ce simte. Casa ştie. Şi a murit. Nimănui nu i-a păsat cum, doctoriţa a spus că a suferit un stop cardiac. Cred că a ghicit după fişa medicală. A fost găsit de fiul său întins pe jos în bucătărie. După două zile. Nu i-a fost foame în dimineaţa aceea şi a mers direct la birt, apoi s-a culcat. Foamea l-a trezit pe la miezul nopţii, a mers în bucătărie, a văzut papara gata făcută, a luat-o la el în cameră. Pe cel de pe jos nu l-a observat datorită întunericului parţial şi ameţelii totale. Casa a tăcut cu o imparţialitate demnă de un obiect fără suflet. L-a găsit următoarea dimineaţă. Când i s-a făcut din nou foame. De fapt era spre amiază.
Mai bine mai târziu decât niciodată.
Nu ştiu cum a reacţionat băiatul când şi-a găsit părintele pe jos. Nu a vrut de la început să-mi spună nimic sentimental. Şi-a păstrat decizia în ciuda dispreţului meu vădit. Nu cred că ar trebui să-mi fie milă. Oricum nu l-ar ajuta. Poate o să-i duc o sticlă de ţuică. Nu o să-i duc, pentru că mă va refuza ca atunci când nu a vrut să stăm la un pahar de vorbă, chiar dacă eu îl cinsteam. Unele lucruri nu pot fi cumpărate nici măcar prin viciile ce valorează pentru persoanele consumate de acestea mai mult decât banii. Ciudat.
Mircea expulzează apa din casa care îl detestă. Mircea e singur. Mircea nu mai are o saltea pneumatică pentru a se menţine la suprafaţa ştrandului. Chiar peticită şi veche, tatăl nu îl lăsa să facă baie în pişatul lui şi al altora care îşi pierdeau controlul în acel loc infect. Acum s-a spart. Salteaua. Nu are nici măcar un colac de salvare. Nu ştiu să fi avut mamă.
- Tu, Mircea, copilul lui Matrozu o avut mamă?
- Da ce crezi, că l-o născut tată-so?
- Şi ce s-o întâmplat cu ea?
Eu nu am cunoscut-o. Nici măcar pe la doi anişoricând am început să fiu conştient că exist(patru anişori!) nu ştiam care a fost mama lui Mircea. Pentru mine erau doar un copil şi tăticul lui. Poate încă sunt! Cel puţin până de curând, când copilul a ajuns într-un orfelinat de chirpici.
- O-nebunit!
O-nebunit! Atât ştiu şi eu. Dintr-un anumit motiv propria mea mamă a refuzat să îmi dea puţinele detalii pe care le cunoaşte, chiar după unele insistenţe. De ce se jenează să îmi spună durerea altora, dacă nu e a ei? Poate crede că dacă evită să evoce întunericul nu o să îl întîlnească. Proverbul era: „De ce ţi-e frică nu scapi!”. Funcţionează şi în zilele noastre, pentru că făcând abstracţie de durere, tot ce realizaţi e că sunteţi nepregătiţi când vă penetrează cele mai ascunse straturi ale unei vieţi considerate fericite. Şi atunci o să ţipaţi din toată fiinţa datorită durerii amplificate de surpriză şi tot ce vă va rămâne e: „De ce eu?”.
Răspunsul e simplu. De ce nu?
Mircea încă nu a reuşit să scoată toată apa! Din casă. De ce nu?
Alunecând pe panta relaţiilor umane cu un destin implacabil care nu există, era să uit că personajul meu principal e o clădire. Principalul atribut al casei de chirpici e lipsa sentimentelor. Logică şi rece de la acoperişul din ţigle vechi şi pe alocuri sparte până la fundaţia nu prea adâncă ea nu îşi permite să simtă pentru că nu are organe pentru acest tip de exteriorizare. Nici nu are nevoie. Ca reprezentant al regnului mineral asupra căruia omul şi-a pus amprenta fără a primi încuviinţarea, e obligată să păstreze distanţa faţă de cel care a creat-o împotriva propriei voinţe. Fiecare fir de nisip urăşte scopul pe care Constructorul i l-a atribuit pentru că o formă temporară impusă îi anulează fondul universal, la fel cum dorinţa de a căpăta contur în mediul în care te învârţi dăunează principiilor. Mircea mai are principii.
La ce bun?
Mircea nu va vinde casa datorită principiilor sale. E inundat. Din principiu!
Moraliştii de pe toate drumurile îmi vor spune să mă pun în locul lui. Nu îi contrazic. Trebuie să mănâce şi ei o pâine, chiar dacă îmi flutură pe sub nas reguli de înaltă conduită pe care ei înşişi le încalcă cu prima ocazie. Ar fi inutil să îi accept soarta pe care aş schimba-o imediat pentru că nu cred în ea. Nu aş demonstra nimic. Acest om a trăit aşa de aproape cincizeci de ani şi chiar dacă ar avea posibilitatea să îşi reseteze propria viaţă nu ar putea apăsa pe buton. Comodiatatea e o caracteristică esenţială a casei în care locuieşte Mircea. Deşi îl detestă privindu-l în fiecare zi, fără el ar fi fost un nimic nemodelat şi fără scop. Aşa, are un scop pentru care ar trebui să îi fie recunoscătoare. Dar nu e! Clădirea nu e capabilă să îşi îndeplinească scopul pentru care a fost construită şi din această cauză îşi neagă Creatorul, în încercarea disperată de a-şi anula propria existenţă.
- NU!
Strigă Mircea. Sau poate a şoptit. Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă fiinţă nu ştie ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă. Mă repet. Mă repet pentru că şi el se va repeta atât timp cât va mai trăii. Timpul care i-a mai rămas poate fi scurt sau lung. Contează prea puţin. El va face acelaşi lucru, fie că va mai exista zece ani sau o doar o zi. Va mătura prin casă, va mânca, va bea. Poate că până la urmă o să uite că a avut tată la fel cum a uitat-o pe mama sa. Nu a reuşit să iasă din bucla propriei vieţi şi părul i-a încărunţit, ficatul îl lasă, pielea i s-a zbârcit şi nu cred că a mai avut vreo femeie de un deceniu. Sau mai mult. Ar putea să plătească una, dar nu i-ar folosi la nimic. Îmbătrâneşte fără nici un reper. Şi îi e tot mai sete.
A aruncat lopata la o parte. Plânge. Poate. Eu nu îl văd. A intrat în casă. Apa pe care nu a reuşit să o scoată i-a înmuiat şosetele, dar nici nu o simte. Pentru că nu îi pasă. Stomacul zvâcneşte violent datorită senzaţiei de gol care îi inundă tot corpul. De ce? Se întreabă el fără sens. De ce nu? Răspund eu. Se aruncă spre perete şi îl loveste cu pumnul, genunchii, capul. Îl zgârie şi nisipul îi intră sub unghiile mari provocându-i şi mai multă durere. Durere inutilă dar binevenită care îl sustrage pentru o clipă de la gândurile sale insuportabile. Ia sticla de ţuică de pe masă şi se aşează cu ea în pat. Priveşte fix tavanul, fără să pară că îl vede. Bea.
Bea. A adormit în pântecul meu, pe un pat murdar, cu apa curgând pe sub el. Eu, casa de chirpici, mama lui, nu l-am născut încă. Văzându-l, nu pot să permit ca o fiinţă atât de puţin pregătită pentru ce va întâlni în viitor să trăiască în lumea de afară.
Ce şanse ar avea?

Unkle - Rabbit in your Headlights

2007-07-25T18:39:00.001+01:00

Sa nu pierdeti finalul!

Shit!

2007-07-25T18:31:00.000+01:00

Sunt nevoit sa nu ma tin de promisiune. Povestirea o pun maine. Cu siguranta. Pana atunci, ascultati- si mai ales vedeti- videoclipul urmator.

M-am hotarat

2007-07-23T07:34:00.000+01:00

M-am hotarat. Azi, maine sau poimaine pun ceva pe net. Ceva ce am scris. O povestire. O sacrific din simplul motiv ca merge greu cu ceea ce mai scriu si sper sa scap astfel de cosmarul paginii albe. Niste laude ar fi binevenite.

DJ Tiesto feat Maxi Jazz- Dance 4 life

2007-06-15T11:17:00.001+01:00

Bomfunk MC's Freestyler

2007-06-12T11:20:00.001+01:00

Obiectivism

2007-06-12T09:01:00.000+01:00

Obiectivismul e suma a doua sau mai multe pareri subiective.

Bloodhound Gang - Discovery Channel

2007-06-08T08:50:00.001+01:00

Metafore medievale

2007-06-08T08:37:00.000+01:00

În lipsă de ocupaţie, o să pun pe blog o sumă de metafore medievale extrase din studiul lui Jorge Luis Borges „Istoria eternităţii”(1936) din volumul „Cartea de nisip”.
De fapt nu sunt metafore, termenul corect fiind KENNINGAR. Acest termen defineşte unele dintre cele mai mari aberaţii ale literaturii universale, nişte „menţiuni enigmatice”(mult spus!) din poezia Islandeză dar sunt răspândite la majoritatea popoarelor vest-europene. O să vă ofer un extras din tratatul lui Snorri Sturluson, Edda Prozaică, scris în jurul anului 1230. Tratatul conţine o parte în proză care conţine o poveste haioasă:
Un mare vrăjitor (Aegir sau Hler) i-a vizitat pe zei în fortăreaţa Asgard(Troia!). Acesta s-a împrietenit cu zeul Bragi, mare meşter în ale vorbirii alese şi ale metricii.Omul şi zeul au vorbit despre poezie. Cel din urmă îi înşiră, una câte una, metaforele ce trebuie folosite. Acel catalog divin a devenit sfătuitorul scriitorului. (!)
Şi acum, acele kenningar, menţionate mai sus.

Văzduhul: casa păsărilor, casa vânturilor;
Scrumbiile: săgeti de mare;
Balena: porcul talazurilor;
Banca: copac pentru odihnă;
Barba: pădurea fălcii;
Bătălia: adunare de spade, furtună de spade, zbor de lănci, întâlnirea şuvoaielor, ospăţul vulturilor, ploaia scuturilor roşii;
Braţul: forţa arcului, piciorul omoplatului;
Vulturul: cocoşul morţilor, lebăda însângerată;
Capul: reazemul coifului, stânca umerilor, castelul trupului;
Berea: valul paharului, mareea cupei;
... etc.

Poate o să mai scriu altele într-o continuare a acestui articol. Acum vreau să vă ofer câteva mostre de poezii.

Vopsitorii dinţilor lupului/ Oferiră hrană lebedei roşii./ Şoimul stropilor de rouă ai spadei/ Se hrăni, pe câmpie, cu eroi/ Şerpi ai lunii piraţilor/ Împliniră voinţa lanţurilor.

Atenţie la versurile 3 şi 5! Aceste versuri sunt practic nule din punctul de vedere a ceea ce transmit sau sugerează. Minima delectare stă în varietatea contactului dintre cuvinte. Şi acum legenda: lanţurile=zeii, luna piraţilor= scutul, şarpele=lancea, roua spadei= sângele, şoimul=corbul lebăda roşie=orice pasăre însângerată, hrana lebedei roşii=morţii, vopsitorii dinţilor lupului=războinicii fericiţi/victorioşi.
Încercaţi să înlocuiţi luna piraţilor cu scutul şi o să vedeţi că va avea loc o pierdere totală.
Concluzia e că, înlocuind fiecare kenning cu un cuvânt nu dezvăluim necunoscutele, ci pur şi simplu anulăm poemul. Cei care îşi imaginau măiestria barzilor din poveşti să se mai gândească odată. Până şi colegii mei fac versuri mai frumoase!

P.S: Mai bine făcem altceva decât să scriu asta, dar m-am gândit să ofer o listă de sofisme celor care mai cred că scriitorii de azi sunt modeşti epigoni ai celor din trecutul îndepărtat. Şi pentru pura mea plăcere filologică. O să mai scriu o continuare doar dacă mi se cere. Sunt aproape sigur că nu o să mi se ceară.

Mad World- Gary Jules

2007-06-05T11:01:00.001+01:00

In topul preferintelor mele.

Andrei Ivantoc, ultimul Patriot al Europei

2007-06-04T10:34:00.001+01:00

Andrei Ivanţoc

2007-06-04T10:17:00.000+01:00

Am urmărit cu interes eliberarea unui deţinut din grupul lui Ilie Ilaşcu.
Mă aşteptam să văd un om bucuros că a scăpat după 15 ani de închisoare, bucuros să-şi revadă familia, care ar fi făcut declaraţii de patriotism adevărate. De fapt m-am uitat chiar din acest motiv. Însă am primit mult, mult mai mult decât atât.
Andrei Ivanţoc a luat-o la fugă înapoi spre Transnistria. Cu o viteză extraordinară pentru un om care a putrezit 15 ani singur într-o celulă. Pentru sacrificul acestui om nu cred că e suficientă o medalie şi cetăţenia unei ţări în plin scandal politic.
Şi acum mă uit la cei care ne conduc, (oameni?) specimene pentru care patriotismul înseamnă să apuce cât mai strâns de ciolan. O întâlnire cu un circar gen băsescu(nu am greşit!) poate însemna doar o înjosire pentru astfel de Oameni.
Problema principală nu e neapărat pierderea Transnistriei, ci pierderea unor astfel de patrioţi fără de care România nu ar mai fi existat luând în considerare istoria zbuciumată a ţării noastre. Mă gândesc la generaţia mea care consideră că e o ruşine să fii român. Îmi aduc aminte de un băiat de 16 ani, Andrei Sava, copilu nuştiucărei mare sculă cum spunea că el e cosmopolit la emisiunea Naşul. Băiatul era relativ cult, deşi avea o cultură de plastic, indusă. Pe scurt, era citit dar nu gândea mai departe de bombeu, iar familia parvenită(chiar intelectual) din care parvenea îi îngusta şi mai mult viziunea.
Tu ce o să faci dacă eşti pus să alegi între ce e corect şi ce e facil?

Limp Bizkit- Behind blue eyes

2007-06-01T08:53:00.001+01:00

Fragmente dintr-o povestire al carei titlu nu l-am gasit inca

2007-05-29T07:10:00.000+01:00

Dacă o să mergeţi pe stradă o să îl vedeţi oricând. Înalt sau scund, slab sau gras, cult sau incult, stilat sau grosier. Mereu amabil, dispus să ofere o mână de ajutor oricărei persoane. Cetăţeanul model, soţul perfect, angajatul muncitor care avansează repede, afaceristul realizat, omul bun la toate. Un om care a uitat să se bucure. A, asta nu aveţi cum să o vedeţi! Pentru că zâmbesc constant la toată lumea. Veselia mea e molipsitoare. Un om care nu pare să aibă nici un scop sigur, dar măcinat de ceva. Poate chiar de lipsa acestui scop. Sau poate acel om pur şi simplu nu ştie de ce e aşa. De aceea spune Totul e O.K. şi merge mai departe când de fapt literele ar trebui să fie inversate.
Acel om sunt eu. Sunt omul pe care îl vezi în fiecare zi mergând la serviciu pe acelaşi drum ca tine. Ne cunoaştem de mult. Eu îţi zâmbesc dacă ţi-e somn, chiar dacă nici eu nu mi-am luat cafeaua. Trecem unul pe lângă altul de cinci ori pe săptămână, de douăzeci de ori pe lună, de două sute patruzeci de ori pe an. Drumurile ni se intersectează. În fiecare zi eu zâmbesc.
Zâmbesc gândindu-mă ce mutră tâmpită poţi avea. Dumnezeule!
...

De ce râd? Acum râd pentru că viaţa e un banc sec. Un banc la care participăm toţi mai mult sau mai puţin. Iar eu vreau să particip mult. Dacă e nevoie să râd, O.K. O să râd. Nu mă mai pot opri. Am trecut de faza în care nu mai râdeam seara. Acum râd chiar când dorm. Dorm şi râd. Râd când alţii plâng. De fapt, cei din jurul meu plâng pentru că eu râd. Râd. De la un timp devine amuzat să îi vezi pe cei mai slabi cum se opresc din râs sub acţiunea râsului meu nimicitor. Realizând că pot să îi distrug cu zâmbetul pe buze îşi dau seama că nu mai au de ce să râdă. Reacţionează diferit când râsul constant nu îi mai scapă. Unii continuă să râdă din inerţie, refuzând să creadă că râsul nu îşi mai face efectul scontat. Aceştia fără să îşi mai dea seama că au dat peste unul de teapa lor. Unul care râde mai frumos.

…
De ce fac asta? Pentru a vedea chiar şi pentru o fracţiune de secundă oameni care nu mai râd. Nu fiţi îngrijorati, subiecţii o să-şi recapete zâmbetul, pentru că fără el e aproape imposibil să supravieţuieşti social. Poate nu ştiţi, dar veselia e parte integrantă din instinctul de conservare uman. O să pună întâmplarea neplăcută pe seama unei erori în strategia de marketing şi o să-şi lărgească zâmbetul. Vor uita totul şi vor trece mai departe fără să înveţe ceva.

Scorpions - Holiday (Athens Live at Karaiskaki)

2007-05-25T08:41:00.001+01:00

Fool's Garden - Lemon Tree

2007-05-22T23:56:00.001+01:00

Uai chepitălizm and liberălizm rulz

2007-05-18T09:00:00.000+01:00

Pentru că este o ecuaţie care măsoară exact capacitatea unui om.
Există multimiliardari care nu s-au născut aşa. Şi nici nu au avut nevoie de egalitate de şanse. Poate că un start egal i-ar fi moleşit. Aşa, în câteva decade au ajuns cei mai importanţi oameni ai planetei. De ce? Pentru că un om talentat, sau mai mult, un geniu, nu are nevoie de un mediu igienic ca să prospere. Din contră.
De ce vă doriţi egalitate? Nu există egalitate, cum fals a sugerat Marx. E doar dorinţa de putere care poate fi însoţită de mijloace sau nu. Desigur, această dorinţă se manifestă la mai multe niveluri şi în mai multe planuri sociale. Care se întrepătrund. Ce încearcă neocomunismul să realizeze e un fel de punct terminus al puterii: de Aici încolo suntem Egali. Nu avem rude, nu avem relaţii, nu avem bani(mai mulţi decât altcineva). De parcă în comunism nepotismul nu a fost mai dezvoltat decât acum! Aici e un filon important: în urma unei egalităţi impuse(cred că sunteţi de acord că ar putea fi doar impusă) grupurile doritoare de putere vor coborî underground şi vor deveni cu atât mai influente. Pentru că teoretic nu există, nu au nici limite. Pur şi simplu puterea economică va fi transferată puterii politice şi va duce la accentuarea corupţiei, adâncirea birocraţiei şi crearea unei clase a lorzilor. Întotdeauna cineva trebuie să conducă, să stabilească reguli/legi: chiar şi în Rai.
Paradisul social presupune ca sentimentul de paternitate să fie extrapolat Umanităţii. „De bună voie şi nesilit de nimeni îţi dai averea copiilor tăi altora?” Da? Onorabil. Tâmpit! Aceşti alţii care nu au mişcat un deget în toată viaţa lor de rahat bazându-se pe realizările mele. Care nici nu vor fi remunerate la valoarea lor reală. Mai bine şomez! Face statul, ne dă să mâncăm, ne dă locuinţe, ne dă tot, dar eu o să-i dau cât mai puţin. Pe scurt: Omul e Egoist. Dacă nu ar fi aşa ar fi rămas la stadiul de vânător culegător(încă în Eden). Dar a mâncat (lacomul!) din fructul cunoaşterii. De fapt, din fructul DORINŢEI de cunoaştere. Ne-am putea întoarce? Eventual involuând.
În capitalism poate o să distrugem planeta, dar dacă avem o şansă infimă să ieşim din graniţele ei şi să avem acces la resurse nelimitate? Oricât de mică, merită încercat. Dar trebuie să existe DORINŢA. Aţi prefera să rămâneţi în acest ţarc aşteptând un meteorit să ne curme fericirea? Asta în cazul în care am mai putea înţelege ceva şi nu ne-am mulţumi doar să ne împerechem iar puii noştri să fie hrăniti de Dumnezeu-Statul.
Nu ştiu ce să zic, dar în mintea mea(care s-a ferit să îngurgiteze utopiile altora) socialismul îmi pare o păşune cu oi păzite de lup iar capitalismul şi liberalismul formează o junglă. Ce v-ar conveni?

Sală de forta

2007-05-15T08:24:00.000+01:00

Un loc special, unde trag de fiare. Un fel de cort din saci de rafie rupţi în câteva locuri ca hainele surorii sale mici. Scheletul era format din câteva bucăţi de lemn şi nişte vergele din oţel la origine, acum acoperite de rugina interioară a Tatălui. De la alcoolul consumat în cantităţi mai mult decât optime. Avem o bancă la fel de lată ca trupul fetiţei de 7 ani pe care împingem de la piept depresiile noastre false. Şi la fel de grasă. Lângă ea sunt două bare de susţinere pentru greutăţile familiei: mama care a plecat în Spania. Am uitat, au ruginit şi un braţ s-a rupt. Aşa, băiatul a rămas să susţină zi şi noapte 60 de kilograme de metal căruia nu-i pasă de viaţa lui. Parcă îi aud gândurile în guiţatul porcilor care par că nu mănâncă altceva decât iarba din grădina de două arii şi ceapa putrezită din aceeaşi grădină. „Ia-mi asta de pe gât!” Mămăliga e pentru oameni. Cu ceapă. Asta dacă a fost o zi proastă la piaţă şi a adus ceva acasă. Să nu exagerez! Au şi cartofi. Tatăl dă un decret:
- Dăcă îs ieftini, las că-i mâncăm noi!
De fapt, de 1 Mai mi-a spus că
- grătarele s-au terminat, friptura iar, prăjitura... Ba nu că mai sânt, vrei să vezi?
Nu, mulţumesc.
Un om transformat în stativul unor contragreutăţi de macara furate din fabrica ce o să se închidă în maxim un an. Fabrică în care Tatăl îşi primeşte masa musculară necesară copiilor săi. Şi ficatului distrus de Skol.
- Ehe, mă, mă băiatule, să ştii, să ştii de la mine, de la Skol ţi se Skoală. Hă, hă, hă, hă...
Ştiu.

COOLIO - GANGSTAS PARADISE

2007-05-10T09:05:00.001+01:00

Gangsta

Sean Murphy

2007-05-04T08:30:00.000+01:00

Voiam să scriu la început ceva despre snooker. Apoi a urmat meciul lui Sean Murphy cu Mathew Stevens. Ia ghiciţi care erau cotele lui Murphy la casele de pariuri britanice. 160 la 1! Se pare că nimeni nu mai credea în Murphy. În afară de Murphy însuşi.
Recunosc că am fost mai mult decât surprins de prestaţia acestui jucator, deşi l-am simpatizat încă de la campionatul mondial din 2005. Campionat pe care l-a şi câştigat venind de niciunde! Dar nu de asta l-am simpatizat. Mai mult pentru că a apărut un jucător grăsuţ şi rozaliu care avea un noroc extraordinar. Un noroc care l-a făcut până şi pe Peter Ebdon să zâmbească când lua bătaie. Care au urmărit finala campionatului din 2005 ştiu că atunci Murphy a jucat cu Stevens. O mostră extraordinară de snooker!
Am mai avut şansa să mai văd încă o reprezentaţie a acestui jucător extraordinar. Mathew Stevens a privit mai mult cum pierde ultimele jocuri. Asta după ce era la un singur joc de victorie. Nu a pierdut pentru că a jucat prost. A pierdut pur şi simplu pentru că nu a jucat. La loviturile de siguranţă cred că Sean este cel mai bun jucător de la actualul campionat mondial.
Urmăriţi-l şi în alte meciuri. O să câştige şi campionatul ăsta, cred eu. Nu ştiu de ce, dar este foarte motivat. Trebuie să-i vedeţi expresia când joacă.

De ce nu pot scrie?

2007-04-28T18:31:00.000+01:00

Cea mai lungă poveste realizată de mine a fost de 10 pagini. Şi nici măcar nu era una singură, era o sumă de povestiri. De ce? Am materialul. Am experienţă cam cât pentru trei vieţi, deşi nu am trăit nici măcar un sfert din a mea. Şi nu exagerez.
Să vedem. Orice operă literară are un sâmbure de adevăr. Poate că eu nu ştiu găsi sâmburele. Adevărul e că întotdeauna mi-am considerat viaţa prea personală ca să o citească altcineva în afară de mine. Deasta cad mereu în generalizări. Pentru că sunt discret. Oare prea discret? Nu ştiu. E prea important să spun altcuiva ce sunt. Prea plin de simbolism. Da, sunt egoist. Deşi într-un fel care nu afectează pe nimeni(în afară de mine).
Poate ar trebui să picur ceva din mine. Să fie ăsta secretul? Oricum, e greu să inventezi pornind de la nimic. Am încercat să pornesc de la alţii, dar nu e la fel. Pornesc de la mine. O să scriu despre mine după ce îmi voi fi format o deprindere… De ce găsescmereu scuze?
O să o fac. Însă nu pe blog.

Black book

2007-04-28T18:24:00.000+01:00

Am observat că o grămadă de viitori scriitori sunt realişti. Exagerat de realişti! Se scrie de droguri, sex, boli(nu neapărat fizice), situaţii excepţionale prin sumbrul lor. Care e scopul acestor opere?
Să ne tăbăcească, să nu ne mai mire(dar nici să nu ne mai pese de) nimic. Ceea ce e bine, într-un fel pervers. Se urmăreşte crearea(sau o fi creerea?) unor maşini al căror ultim(şi singur) scop e să se conecteze la net. De acolo urmează să downloadeze literatura sau ceea ce cred ei că e viaţă. Poate e bine să fi insensibil, nu ştiu. Sau poate că am ştiut.
Pe termen lung este distrugător. Nu e destul că văd curve, drogaţi, oameni cu handicap, cerşetori în fiecare zi? De ce ar trebui să mai şi citesc despre aceştia. Nu că i-aş condamna pe vreunul dintre ei, dar nu văd unde e raza de speranţă în aceste pagini de aşa zisă viaţă.
De fapt se doreşte reprezentarea unei nopţi eterne. Din care nu mai ai cum să scapi, ca dintr-un coşmar. Dar ce se obţine din transformarea unei anumite părţi din generaţia mea în vampiri? Nu-i vorbă, că cealaltă jumătate se transformă în păpuşi Barbie sau Monici subnutrite. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să existe o rază de lumină pentru cei care vor să o urmeze. Îngrijorător e că asta dispare, chiar şi din cultură în urma vânătorii de senzaţional. Senzaţionalul poate să existe şi dacă creionezi “a back window” prin care cititorul să poată vedea soarele.
Mi se pare revoltător să văd copii de 15, 16 ani încruntaţi doar pentru că s-au îndopat cu idei de împrumut fără să le poată digera.

Metallica - Unforgiven II

2007-04-26T11:37:00.001+01:00

Unul dintre favoritele mele.

Knocking on heavens door

2007-04-24T08:36:00.001+01:00

Sau asculti asta!

Knocking on heavens door.

2007-04-24T08:32:00.000+01:00

Mă duceam pe stradă. Aşa încep marile aventuri. De data asta nu! Ca să uit de frigul de afară, am început să mă gândesc. La început a fost întuneric. Ca de obicei. Apoi am început să nu mai aud maşinile care treceau pe lângă mine. Tot ca de obicei. Nu, nu e nici o iluzie. Ceva mai puţin periculos: o simplă reverie mentală, care nu trasează o barieră între mine şi restul de… orice.
Să revin la ideea care se forma. Mă gândeam cum ar fi în paradis? Da, din păcate am astfel de gânduri care mă depăşesc complet. Ce să-i faci, în viaţă poţi fi fericit sau filozof: eu sunt un filozof care vrea să fie fericit. Deci, cum îmi imaginez eu că ar fi paradisul?
Cu siguranţă nu o câmpie elizee! M-aş plictisi. Nu sunt genul care să plutească pe un norişor! Pentru început, cred că ar fi ceva la munte. Cât de plăcut e să ningă afară şi tu să stai înăuntru şi să bei Stalinskaia între două. Crezcova? Iar deraiez. Da ce să fac, dacă aşa gândesc? Nu aş renunţa la vicii. Dacă tot trăieşti veşnic nu o să fie probleme de sănătate. Însă aş schimba ceva la oameni. I-aş face conştienţi de efectele acţiunilor lor. Nu e nevoie de nici un sfat, nici de exemple de înaltă(şi falsă) moralitate. Doar să caşte ochii. Să nu mai poată minţi, de exemplu. Hopa! Gândiţi-vă: câte probleme s-ar rezolva de la sine dacă am avea acces la gândurile celor din jurul nostru? Cam toate. Gata făţărnicia, minciunile, neîntelegerea. Ai fi aproape obligat să fi bun. Sau ai… am întelege avantajele. Şi, cam atât. Cer prea mult?

E atât de aproape şi totuşi trebuie să mă mulţumesc cu Stalinskaia.

Ce fac?

2007-04-24T08:27:00.000+01:00

De ce mi se întâmplă mie? Care e scopul acestei vieţi. De ce nu mă iubesc? Ce trebuie să fiu ca să exist? Să mă tund altfel? Să zâmbesc tot timpul? Să fac mişto de alţii ca să nu se râdă de mine? Să fiu cool? Să pupincuresc pe toată lumea? Să îmbrac un ambalaj şi să putrezesc liniştit în interiorul lui? Să mint? Să arunc cu noroi în cei slabi şi cu petale în cei puternici? Să fiu diplomat? Să mă iubesc doar pe mine? Să par diferit? Să îi determin pe alţii să mă admire? Să mă vând? Să îmi arunc prietenii la gunoi? Să par deştept? Să fiu neîndurător? Să fiu slugarnic şi periator? Să renunţ la un strop de milă? Să mă impun? Să îmi tatuez frustrările şi să le numesc orginalitate? Să fac ce trebuie, când trebuie, unde trebuie? Să fiu încruntat? Să îmi ascund fericirea? Să îmi uit fericirea? Să nu am loc de sentimente? Să zgârii un copac? Să mă bat? Să fiu teribil? Să fumez? Să conduc la maxim? Să beau? Să iau o doză? Să ascult numai şi numai un tip de muzică? Să fiu crud? Să mă fur? Să desfiinţez ce nu înteleg? Să fiu primul sau ultimul? Ce să fac? Ce?
Sau aş putea fi eu însumi.

Vedere spre soare.

2007-04-23T10:47:00.000+01:00

Damian e în baie. Fumează, de data asta. Nu s-a mai drogat de 4 zile întregi. Nici el nu ştie de ce. Poate pentru că nu mai are bani de doza zilnică de viaţă. Viaţa adevărată, nu aia alb-negru care îi murdăreşte percepţia asupra realităţii.

Iese pe hol. Vede că oamenii se mişcă greoi, sunt negri pe dinafară ca pe dinăuntru. Parcă au nişte sfori care îi leagă de ceva josnic. Acea chestie îi face să se mişte. Dorinţa de a fi ceva. Însă nu sunt. Damian ştie, de mult. Asta l-a făcut să vrea să uite.

Unul merge spre el. Îi trage un pumn în nas, iar Damian e propulsat pe podea. Tipul îl caută în buzunare, găseşte doar un pachet de ţigări dar pe când să-i mai tragă un picior în burtă urcă un profesor scările. Damian regretă că a plecat.

Stă în bancă, ascultă la MP3 ceva, dar nu îşi dă seama ce. Se uită în jur. Colegul de bancă îşi trage nasul. Damian aude acest sunet strident, apoi îl vede pe unul care se scobeşte în ureche şi cască. Apoi se uită la tablă zece minute, fără să pară a o vedea.
Ce, s-a sunat deja?

Se pregăteşte de plecare. Dar merge să închidă geamul. Visează, în lumea unde e un erou în fiecare clipă. E regele propriei lumi, nimeni nu e ca el. Pentru asta a renunţat la ceea ce credea că trăieşte într-o lume plină de Zombies. A descoperit adevărata viaţă, a văzut lumina soarelui. Şi-a creat universul după chipul şi asemănarea sa.

Stă pe pervaz. Nu mai are nevoie de nimic, doar de ceea ce are acum. Are nevoie de nimic. Cum să îl facă veşnic? Soarele îl bate în faţă. Se încruntă. Ia o cretă de pe pervaz şi o aruncă către soare. Vede soarele căzând. L-a doborât, e întuneric deplin, acum el e cel care străluceşte. Însă dincolo de el e noapte. Vrea să aducă lumina! Coboară de pe piedestalul lui, coboară tot mai repede, mai repede.

Dimineaţa l-a găsit cineva pe trotuarul de lângă şcoală. Zâmbea?

Contre

2007-04-23T10:46:00.001+01:00

Îmi place să discut în contre. E atât de antrenant să contrazici pe cineva. Plus că în astfel de momente gândesc de vreo 3, 4 ori mai repede decât în mod normal şi vorbesc cu o viteză de francez. Atât de repede că uneori nici nu mai sunt înţeles.
Nu fac asta din răutate, nici ca să mă trezesc mai “ocoş”(vă place regionalismul?) O fac pentru că eu consider că cea mai interesantă discuţie e cea în contradictoriu(a nu se confunda cu cearta!). Scoate ce-i mai bun din fiecare, deşi nu e recomandată în cazul unor relaţii de durată. Pe net nu e cazul. Deasta eu sunt doar o oarecare cantitate de materie cenuşie care, cum vede ceva deosebit, întreabă în stânga şi-n dreapta, dar mai ales în faţă. Sunt îmboldit doar de curiozitate. Dacă cineva se supără, îmi cer scuze anticipat.
De ce sunt atât de curios? Colecţionez caractere, sau ca sa fiu mai liric, esenţa oamenilor.

Gorillaz - Clint Eastwood

2007-04-23T10:45:00.001+01:00

Pick and choose, see and lose! The essence is the action, or the thought of an action? Remember that it is all in your head. Don’t lose it!

Ce drum aleg?

2007-04-20T08:52:00.000+01:00

Deci toţi putem alege cum să ne formăm. Deşi nu ne dăm seama de asta. Sau preferăm să aleagă altcineva pentru noi din pură comoditate sau pentru că nu cunoaştem sensul verbului “a alege”. Mai e o posibilitate: să aleagă hormonii, frustrările, eşecul.
Să le iau pe rând. De ce nu ne dăm seama că putem alege? Pentru că unii care au ales deja ajung să ne fie modele în viaţă. Câte din generaţia mea vor să fie ca Monica? Relativ… nu relativ, ci foarte multe. Norocu lui Irinel şi a celor ca el! Dar nu vreau să judec. În schimb vreau să creionez Calea. Oricare ar fi ea!
Am observat ceva: nu ne place să ni se spună ce să facem! Complet normal. Însă urmăm exemplul indiferent dacă este rău sau nu ni se potriveşte. “Da, cred că azi o să mă îmbrac cu un cort pt că X’ulescu face la fel”. X’ulescu nu e neapărat vecinu de toaletă ci poate îl văd la TiVi. Peste noapte răsar k x’uleşti, care formează un gang după asemănările dintre ei. Acest gang este creat după chipul şi asemănarea lu’ X-u Mare. În schimb, ca individualitate e nul. Turmă? Gloată? Numele nu contează.
Desigur, nişte băieţi deştepţi(nu cei care fură electricitate) s-au prins de asta şi au încercat să fie different. Cât de different? Până la un punct. Apoi li s-au îngroşat rândurile şi nu au mai fost aşa special cum considerau. În momentul ăsta şi-au accentuat trăsăturile. Mi s-a spus mai demult că citez “geniul e neînţeles”. Aici e buba: geniul e neînţeles pentru că nu se poate înţelege nici măcar el însuşi, nu pentru că e Cioran din cap până în picioare sau pentru că îşi exagerează trăsăturile fizice/morale până la o pseudoneînţelegere(ce cuvânt lung!). Am generalizat? Exact asta doream.
Mie, lucrurile mi se par simple. Geniul e unul dintre puţinii oameni fericiţi. Să nu faceţi o greşeală, ăştia nu se laudă cu fericirea lor, nici nu vor să o cosmetizeze. O iau ca atare(oare câţi o să înţeleagă propoziţia asta?)
Mi se pare mie sau sunt cam multe copy-paste pe stradă? Şi de ce tre’ să arăţi ceea ce reprezinţi? Machiaj, haine, muzică, culori, slang, chiar şi mers. Şi aşa se formează tabere care aruncă cu pietre unele în altele.
Risipă de talent. Îţi creezi un caracter fictiv şi apoi încerci să îl mulgi. Însă nu se poate scoate nimic din piatră seacă. Trist e că asta se intâmplă la o vârstă fragedă(din ce în ce mai fragedă). Rezultă astfel nişte adolescenţi eterni care-şi ratează startul în viaţă. Pentru ce. Pentru că s-au căutat afară, nu Înăuntru.
Asta nu se învaţă la şcoală, nici în “triburi”. Trebuie să ajungi să fi conştient de valoarea propriei persoane. Dacă nu o vinzi pentru un ambalaj.

Prin blog văd oameni

2007-04-20T08:50:00.000+01:00

Încep să înţeleg ce văd dincolo de ambalaje. Uneori mi-e suficientă o poză a cuiva pe care nu-l/n-o cunosc deloc. Sau o pagină scrisă de respectivul/respectiva. Nici nu e greu. Cred că asta fac eu prin blog. Citesc oameni. Pe mine mă citesc în particular, n-am nevoie de net.
Totul este explicat de origini. Există un şablon al omului în general care nu poate fi schimbat. Poate o să mă refer la el în viitor. Astfel am început să înţeleg unele lucruri privind din afară. Şi am aflat că unele lucruri nu pot fi înţelese, învăţând să le respect dar şi să mă feresc de aceste erori umane: răutatea, răzbunarea, egoismul, falsitatea.
Am ajuns în punctul în care nimic nu mă mai miră, dar unele lucruri mă bucură: optimismul, liniştea, naivitatea, râsul şi iertarea. Până acum am ales ce să văd şi ce să simt. Am greşit, recunosc! Acum iau tot. Credeam atunci că e important ceea ce ţi se întâmplă şi poţi pune un baraj între tine şi lucrurile negative. Şi am putut. Însă am ratat experienţe importante. Cum să spun, parcă conduceam o maşină cu telecomanda. Acum sunt la volan. Simt vibraţiile.
Sau poate exagerez.

Luni nu-i vineri.

2007-04-20T08:49:00.000+01:00

Lunea asta îmi propuneam să nu mai scriu aproape deloc pe blog. Azi e vineri. Încă mi-am păstrat părerea, dar nu ştiu, parcă am din nou nevoie să-mi exprim optimismul. Oare de ce? Poate îl cimentez. Nu ştiu, mă mai gândesc până luni.

Strange feeling

2007-04-20T08:46:00.000+01:00

Am un presentiment. O să câştig ceva. Interior. Poate o să pot arunca o privire prin telescop în mine. Cred că am ajuns la starea în care eram la vreo 4 ani. Vă amintiţi cum eraţi atunci? Sper să zâmbiti, cum fac eu acum.
Alta era viaţa. Mă bucuram cu adevărat. Am încput să mă bucur din nou. Aveam prieteni cu adevărat. În momentul acesta îi aleg şi îi învăţ ce înseamnă prietenia dezinteresată(pe cei care nu ştiu). Eram mai fericit. Revine şi se intensifică.
Simţi cum bate vântul şi îţi atinge mâinile, faţa, trece pe lângă tine? Da.

Blogging, shiting

2007-04-18T10:40:00.000+01:00

Până acum nu am mai scris pe blog. Mi-am dat seama că nu are sens.
Nu-s ziar, nici izvor de întelepciune. Totuşi, prin intermediul fiţuicii ăsteia electronice, am descoperit persoane deosebite! Ăsta e singurul lucru care mă face să nu dau delete blog. Dar nu e suficient ca să scriu mult.
Ce cred eu despre bloggeri?
1. Sunt prea mulţi şi scriu prea mult.
2. Fac asta pentru că ei/eu consideră că au talent sau pentru că nu sunt buni de altceva? O carte de exeplu.
3. Nu înteleg că din blogging nu scoţi nimic, dar absolut NIMIC!
Deci care e scopul bloggerilor? Nu vor fi niciodată jurnalişti, sunt prea personali pentru un ziar şi poate nici nu au suficient talent(sau pile!). Scriu din lipsă de ocupatie.
Concluzia e că voi posta mai puţin. Şi poate o să scriu la modul serios-dar nu pe blog-deşi mi-e o leeene! Încă ceva: Casa de pe net nu e acasă!

Poemix

2007-04-18T10:36:00.000+01:00

Vă sfătuiesc să vă uitaţi pe blogul lui Iulian Tănase. A postat acolo cateva mostre excelente de poezie vizuală/auditivă cum nu am mai văzut până acum: 1, 2, 3, 4, 5. Merita vazute!

God and Me

2007-04-16T10:56:00.000+01:00

Cum se face că majoritatea oamenilor pe care îi cunosc cred în orice, mai putin în Dumnezeu? Ete că iar mă arunc în filozofie!
Am vb cu un coleg despre Cel amintit mai Sus. Un matematician în devenire, băiatu ăla. Spunea că Dumnezeu poate fi exprimat prin matematică. Cică un prof universitar, care probabil l-o prins pe Mnezo d-un picior, a spus/scris undeva, cândva că Dumnezeu(D)=infinit(inf). Desigur, l-am contrazis pe băiat, mai ales de dragul de a livra un contraargument, dar şi din motivul că e un subiect prea mare şi matematica e o materia prea mică. Chiar în cazul în care ar evolua exponenţial.
Totuşi, să nu fiu chiar aşa a dracu’ şi să acord acestei teorii o şansă.
Deci D=inf. Ok. Inf+inf=inf. Dar Există ceva mai mare decât D? Matematica ne învaţă că pt orice inf există un inf mai mare. Deci există o inf de D? Sau D e în expansiune. Poate a doua parte e mai probabilă. Atunci D e tot ce există, material, spiritual, negândit chiar. Dacă e tot ce s-ar putea gândi/imagina vreodată, atunci există un inf suprem. Cine greşeşte, matematica sau D? Probabil că eu. Dacă matematica nu greşeşte niciodată, e unicul răspuns, iar să spui de D că greşeşte e o blasfemie atunci mai rămân io. Staţi, că nu-i gata! Dacă D= inf, atunci D e nisip, apă, gol, piatră, Eu, Tu. Păi dacă Eu e Dumnezeu(sau Dumnezeu e Eu, am ajuns să-l parafrazez pe Arghezi) atunci nici eu nu greşesc. Reconfortant, nu? Sau o fi blasfemiator, sugerează că Dumnezeu ori nu e Atotputernic, ori nu e Perfect.
Din păcate/fericire oamenii au simplificat mult lucrurile. Pentru ei nu există gri. Există doar Alb sau Negru. Dumnezeu sau Diavol(Dv). Şi au făcut asta în ciuda celui mai bun exemplu de gri care se află chiar sub(în) nasul lor. Ei înşişi. Omul e gri. E făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Oare e atât de greu să conchidem că şi D e gri? Asta, cel putin din câte ştiu eu(şi ştiu foarte puţine) e o teorie nouă. Sau poate nu. E prea complicat să continui pe firul ăsta aşa că o să dezvolt ce ne-a învăţat religia de secole: D=alb, Dv=negru.
Mama naibii, să nu pierd şiru. Aşa. Deci D=inf. Atunci e format din 1+1+1+…+1 de o inf de ori. Ăia or fi atomii, sau noi? Da ce ne facem cu -1? Da cu –inf? Oare –inf o fi anti-Dumnezeu, sau ceva care are rolul de a nega pe D. Dv? Cred că e relativ clar că există un –inf la fel cum există un inf. Dacă ar fi doar una dintre ele… ei, nimeni/nimic nu poate creea ceva ce nu cunoaşte/nu există în propriul lui macro/microunivers. Echilibru? Şi ce-i zero?
Început? Sau ceva mai mult. Nimicul suprem? E clar că nici inf nici –inf, nici D nici Dv nu ating 0. Asta ar distruge echilibrul. De fapt echilibru ăsta e o balanţă? Atunci baza ei este 0. Punctul terminus, Λ şi Ω. Plus că e unic, singur, gol. În acelaşi timp un izvor al lui D şi Dv. Deci adevăratul Dumnezeu e legea punctului 0. Care nici nu există!!!
0 nu există. Poate greşim/greşesc! Sau poate nu. Dumnezeu nu ştie un lucru. Când s-a născut, respectiv când o să moară. Deci nu cunoaşte valoarea 0. Asta dacă presupunem că e imaculat şi nu are o culoare gri de natură umană. Atunci se complică lcrurile. Atunci D cuprinde şi 0. Un 0 care e singurul lucru ce îl face să ne fie superior. Dacă mă gândesc la Biblie, poate o fi adevărat. Da, cred că înteleg. La început omul era animal/plantă/mineral. Nu prea contează, pentru că nu era conştient de el. Ce nu avea? Nu avea nuanţă, nu era gri. Nu putea alege ce să fie. Asta s-a rezolvat odată cu fructul cunoaşterii Binelui şi Răului. Nu înteleg de ce Eva, sau cine-o fi fost e arătată cu degetul pentru acest lucru, când de fapt ne-a adus cu un pas mai aproape de Dumnezeu. Doar un pas. Mai este unul. Fructul Nemuririi. De fapt e o juma’ de pas, că odată ce conştiinţa există, ea nu poate fi pierdută, deci nu poate trece decât printr-o pseudomoarte care să hotărască calea: alb sau negru.Cam ca un fel de decantare a fiinţei.
Rămânând în domeniul Genezei, poate omul e mai aproape de D decât crede. Dumnezeu S-a creat: a fost conştient că există. Dar omul ce a făcut: s-a creat la rândul lui. În ciuda vointei lui Dumnezeu! Cam aşa am înţeles eu acea parte a Bibliei. Odată ce Omul a fost alungat din Eden, înseamnă că a putut intervenii în creaţie. A fost alungat pentru că nu avea experienţă, pur şi simplu nu puteau exista zei infantili. Odată ce ar fi mâncat din Pomul Nemuririi, ar fi ajuns etern. În acel moment nu se mai punea problema lui Dumnezeu. Pentru eternitate timpul devine insignifiant. Ce contează câtiva Eoni mai puţin pentru cineva care are tot timpul din Univers înaintea sa? Deci 1=inf?
Interesantă matematica asta! Sper să nu fi blasfemiat (prea) mult!

cash

2007-04-16T10:53:00.000+01:00

În ultimu timp nu mai înţeleg rostu banilor. Totul a început din momentul în care am plătit la net cu o bancnotă de 50 de lei. Un preten (şi încă unu’ pe care îl consideram prieten adevărat) zice: Ni, mă, aia o fost o hârtie de 50? Io răspund: Da!
Ce-i mai rău s-o văzut pă mutra lui. Nu ştiu chiar ce era: invidie, ură, dispreţ? Din păcate un coctail din toate. Mi s-a făcut silă! M-am oferit să-i fac cinste, că nu era bulangiu şi se revanşa şi el. A refuzat, desigur! Dar când l-am întrebat de ce nu a vrut să-mi spună. Am înteles. Banii sunt un subiect tabu. Interesant că altul nu avem! De ce tocmai o hârtie de rahat?
Deci e adevărat. Sufletul poate fi cumpărat pe bani. Sufletul sau o imitaţie a lui. La fel şi tinereţea. Vezi Irinel şi Monica. Păcat.
Din acest moment eu nu o să mai am bani! Nu e ceea ce credeţi, nu o să fiu cerşetor, dar nu o să mai înţeleg valoarea lor. Nu o să-mi pese! Cred că întelegeţi că banii sunt o idee. Din acest moment pentru mine au devenit un obiect. O să-i folosesc doar când e nevoie. O să mă simt la fel dacă am 10 lei sau 1000000.
Mi-e indiferent. Şi o să rămână aşa până o îl întâlnesc pe cel care nu poate fi cumpărat. În afară de God, că ăsta e abstract!

Bush Skywalker

2007-04-07T10:35:00.001+01:00

Asta explica multe!

Home on the Range (Bush version)

2007-04-07T10:31:00.001+01:00

Cam asa se duce o anticampanie electorala a liberalilor. Merita vazut!

Saradomin VS Zamorak Part III

2007-03-23T11:57:00.003+01:00

Saradomin VS Zamorak Part II

2007-03-23T11:57:00.001+01:00

Saradomin VS Zamorak (the story)

2007-03-23T11:56:00.001+01:00

Part I

Taram de basm

2007-03-12T08:54:00.000+01:00

Frindship

2007-03-09T10:18:00.000+01:00

Stalker: Solonichin Dropping Stone

2007-02-27T13:41:00.001+01:00

Pe ce naiba sta ala?

Stalker(TARKOVKY) et Le Mans

2007-02-27T13:36:00.001+01:00

Stalker-telephone scene

2007-02-27T13:30:00.001+01:00

De ce nu mai scriu?

2007-02-27T13:09:00.000+01:00

Din doua motive: unul principal si unul secundar.
Cel secundar e ca ma joc pe Gothic 2. Asta inseamna ca ma joc la modul serios, rezolv toate questurile si citesc hinturi de pe net.
Motivul principal e ca acum citesc ca in zilele mele bune: cartea si ziua. Si asta e zi de scoala. Asta pentru ca am dat peste doi autori rusi de SF-uri geniali: Arkadi & Boris Strugatki. A-ti auzit de cartile astea? Piciul, Picnic la marginea drumului, Lunea incepe sambata, E greu sa fi zeu... Deocamdata atat am citit. Va recomand aceste carti!
C.M.

Broken

2007-02-16T09:16:00.000+01:00

Ca un om de bine ce sunt am hotărât să ofer câteva sfaturi. Pentru cei ce se simt rupţi de mediul înconjurător. Această ruptură se manifestă interior, din păcate. Te simţi relativ trist şi exclus. Cel puţin de o parte dintre colocatarii propriului spaţiu. De obicei de aceia cu care eşti obligat să coabitezi.
Secretul pentru a ocoli întâmplări neplăcute este ignorarea persoanelor neplăcute sau ironia, care se potriveşte mai mult băieţilor. Bineînţeles, trebuie să te înconjori de câte ori ai ocazia de prieteni care îţi acceptă persoanlitatea din simplul motiv că aceasta vibrează în aceeaşi notă cu personalităţile lor. Pe scurt, ceea ce am spus aici e o cură de fericire şi o abţinere de la calorii neplăcute.
Cam asta poate face orice om. Urmează ceva diferit. Autosugestionarea. Nu o să mă arunc într-o peroraţie referitoare la această tehnică, pentru că nu acesta este scopul articolului. Mă voi mulţumi să dau câteva sfaturi. La început un talisman. Orice, o monedă, ceva norocos, ceva primit de la un prieten. Acest lucru va ajuta la starea generală atât timp cât nu îl consideri o prostioară. E nevoie de asemenea să crezi în tine. Pentru asta e foarte important a friend care poate să te sprijine. Bineînţeles, să crezi că eşti centrul universului.
Apropo de fotofobie, nu cred că e nevoie de ochelari pentru că ochii spun cel mai mult despre om. Pentru că sunt sunt unul dintre ultimele părţi sincere ale corpului. Nu merită ascunşi. Ar fi şi păcat. Un leac: priveşte soarele de sub un copac sau printre ramurile lui. O să vezi atunci ce înseamnă lumina. Încearcă să priveşti tocmai lumina şi să te bucuri de ea. Penntru asta ar fi nevoie de o zi de vară. O altă posibilitate ar fi să priveşti apusul.
Acum ce e mai important: evoluţia spirituală. Fă bine. Trece o bătrânică strada, dă bani la cerşetori, ajută-ţi colegii, prietenii sau chiar necunoscuţii şi fă toate acestea cu zămbetul pe buze, nu din obligaţie. Acesta este secretul fericirii. Un lucru bun, oricât de mic, îţi poate schimba ziua. Gândeşte pozitiv. Nu te grăbi niciodată. O să vezi că dacă nu te grăbeşti vei putea îndoi timpul. Eu nu întârzii niciodată deşi sunt excesiv de calm. Dacă nu te grăbeşti o să poţi să vezi. Nu cum vezi de obicei ci să priveşti cu atenţie la orice. Mai ales la feţele oamenilor, feţe încruntate din păcate. Priveşte-i atent şi o să începi să te simţi că faci parte dintre ei, oricât de urâţi, încruntaţi, nervoşi sunt. Nu în ultimul rând, trebuie să respiri profund, cu partea inferioară a abdomenului. Dacă faci ceea ce ţi-am zis o să vezi că deşi te mişti, ţi se pare că totul se mişcă pe lângă tine. Cu puţin exerciţiu această stare ar putea deveni permanentă.
Sper că am fost de ajutor.
C.M.

Vis Alb-Negru

2007-02-16T09:14:00.000+01:00

Ce-i aici? Văd mai multe nuanţe de negru. Indescifrabile. Negru adânc, negru superficial, negru alb, negru dureros. Negru. Pe fundalul negru pot colora cu gândul. Gândul alb, urât, deschis, strălucitor. M-am întors? Nu, nu e la fel. E altfel. Aici nu ştiu, aici pot trăi în afară, pot creea din negru şi alb. Dar de unde negru şi alb? Eu.
Negru şi alb. Alb şi negru. Cu adâncimi, purităţi şi sonorităţi diferite. Unele rezonează, altele scârţâie. Mă văd în oglinda neagră. Sunt alb. Mă uit în oglinda albă. Negru. Oglinda albă şi neagră se reflectează reciproc. Au crăpat. Nu mai e alb şi negru. Nu mai e nimic. Plutesc? Parcă... Dar dacă? ...nu mai plutesc...
Curg, în valuri, mă izbesc de malul negru şi malul alb care nu există. Un scârţâit duios de non. Nimic ce se pare că nu mai... nu... se reîntoarce. Lenea plăcută a nonului mă absoarbe. Şi îmi spune poveşti. Trăiesc sfârşitul. Un început constant. Plăcut şi proaspăt până la capătul timpului care nu există.
- Mă aude cineva?!
- Ce se întâmplă?
- De ce?
- Ce vreau?
- Am vreun trecut?
- Exist?
- Calm şi Nelimitat, Sunt dincolo... de Alb şi Negru.
- Le-am distrus. Mă mărgineau. Dar nu e destul.
- Vreau un reper. O bornă a dimensiunii Mele.
- Sunt Mic. Mă gândesc la ceva mare.
O linişte totală, profundă. Mă gândesc la stele. Aprind becurile. Cam multe? Cu ce le plătesc? Deschid nişte geamuri să nu se aglomereze. Lumina păleşte.
-De abia le-am aprins!
Le aprind din nou. Pe altele le sting. Nu am şters praful de mult. Las’ că mai domoleşte lumina asta albă. Praful e negru ca să nuanţeze albul. Am uitat ceva? Cam rigide. M-am plictisit, nu mai lucrez la interior deloc. Casc, vreau să mă odihnesc Mult. Dar am mişcat câteva becuri. Alea au mişcat altele. Ce vâjâit plăcut, lumina desenează forme ciudate pe praf. De ce trece prin mine? A, pentru că sunt afară! Stai, nu vreau să calc în praf. O să rămână pe mine. Bag o mână înăuntru, şi o scot pictată în alb şi negru. Nu o să mai fac asta niciodată! Asta o să fie singura legătură cu camera asta. Mă duc la culcare. Vor termina ei treaba în locul meu.
M-am aşezat în pat.
...
M-am trezit cu mâna încordată. Nu mai era alb-negru. Avea o culoare galben-roşcată. Da, aşa se numesc sunetele astea. Ce s-a întâmplat?! Mă mişcam. Pentru prima oară mă mişc. Dar asta înseamnă... Am ajuns în camera pe care am închis-o pentru totdeauna? Cum? Nu mai pot ajunge înapoi? Mai văd şi alţi oameni plini de praf ca şi mine. Om? Daaa! Dar atunci...
Uite un bec slăbuţ. Ar trebui schimbat, cam pâlpâie. Nu ajung la el! De ce e aşa mare şi galben? Când l-am instalat era alb! Şi ce-i cu sunetul ăsta? Dar culorile? Îmi amintesc că erau negre. S-au schimbat cât m-am odihnit? Dar de ce sunt aici? Mâna! M-am murdărit apoi m-am colorat. Nu mai sunt transparent! O nouă senzaţie.
Da, m-am trezit. Oare dacă o să adorm voi reveni?
Vreau să revin?

Utopia

2007-02-16T09:12:00.000+01:00

Daca am putea creea un paradis? Să facem din viaţă o artă. Cel puţin pentru generaţiile viitoare. Pentru că noi ne-am pierdut deja pe drumul către ceva mai mult. Da, ne dorim mult şi obţinem mult, mult mai puţin. Apoi vedem ce am pierdut şi regretăm. Sau poate suntem atât de orbi încât nici nu vedem evidentul.
Dar eu ce vreau? Deocamdată sunt stăpân pe fericirea mea. Am anumite principii pe care dacă le respect sunt complet fericit. Dar mă uit în jur şi văd că se întâmplă din ce în ce mai multe tâmpenii. Din lipsă de logică, lipsă de sentiment, lipsă de oameni.
Păcat. Utopia nu există. Pentru că nu vrem noi.
Brusli

Cum putem să fim

2007-02-16T09:09:00.000+01:00

Greşesc când vreau să fiu mai mult decât orice om care a trăit vreodată? De data asta ceea ce spun nu are nici o legătură cu Ego-ul. Sper că l-am exorcizat în articolul anterior! Sau poate nu!
De ce să vreau să realizez ceva măreţ şi să-mi sacrific propria viaţă? Geniile, marii conducători, cele mai importante personalităţi ale lumii au murit în jur de 40 de ani. Au trăit cu pasiune, puteţi spune. Dar nu au trăit pentru ei. Au trăit pentru alţii. Îi admir. Îi admir profund! Dar ar merita să-i urmez?
Cred că asta se întreabă cele mai raţionale persoane din lume. Merită să ieşi din umbră doar ca să fi amintit timp de vreo câteva sute de ani? Când poţi fi un simplu observator. Observator de caractere, peroană anonimă, care se mulţumeşte cu ce are, chiar dacă nu este vorba de nimic important. Gloria. Merită să te sacrifici pe altarul gloriei? Merită să te crezi deosebit doar pentru că eşti?
A fi special e un blestem care te scoate din masa umană. Odată ieşit nu se mai poate intra înapoi foarte uşor. Decât dacă îţi ascunzi capacităţile diferite. În momentul reintegrării în normal se va simţi un gol pentru că se aruncă ceva ce te face unic pentru a nu intra decât parţial într-o lume care te-a renegat. Atunci vezi ambalajul care ascunde sensurile lumii în care ai intrat. E nevoie de un stomac puternic.
Mai există o cale. Undeva la mijloc. Poţi alege ce e mai bun din ambele lumi, fără a crea altă legătură între ele decât propriile personalităţi. Da, personalităţi! Care să nu aibă aproape nici o legătură între ele. Această cale merită urmată dor dacă se poate păstra echilibrul. Pentru că poţi să uiţi drumul către o lume sau chiar către ambele. Există şi avantaje enorme. Fericirea. Puterea. Ambivalenţa. O privire de ansamblu. Echilibrul.
Sincer, nu vă recomand asta. Rămâneţi unde a-ţi ales, altfel s-ar putea să pierdeţi tot. Dar dacă reuşiţi o să vedeti ceva mai mult.
Orice evoluţie implică anumite riscuri.
Brusli

Suntem singur

2007-02-16T09:07:00.000+01:00

Mă gândesc dacă îmi pasă adevărat de cineva. Răspunsul e simplu: cea mai importantă persoană din viaţa mea e eu. De ce? Pur şi simplu pentru că tot ceea ce faceţi contează cu adevărat dacă are legătură cu mine.
Eu e centrul universului. Egocentrism? Nu exprimă tot ce simt! Nu e egocentrism ci un fel de perversiune folositoare care vrea să mă ridice în slăvile dorinţelor mele. N-am nevoie de un peştişor auriu cât timp pot să muşc ca să-mi îndeplinesc aspiraţiile. Aspiraţii! Ce cuvânt nobil! Ce sunt dispus să fac pentru a atinge bunăstarea socială/materială/intelectuală? Orice! Bine-nţeles, pentru binele societăţii. Nici nu se poate altfel, mai ales dacă nu vrem să fim consideraţi egoişti. Eul are nevoie de aprobare, altfel nu a făcut nimic. E dispus chiar să o plătească, indiferent de preţ. Dar ce ne facem dacă preţul este fericirea. Ce? E greu să renunţăm la fericire/bucurii sau chiar dragoste? Nicidecum! Pentru că eu e orb!
Eu. Centrul universului. Eu cultivat de dorinţe excesive! Eu vrea aprobare. Eu amator de pupincurism. Pur şi simplu EU!
Din fericire noi nu suntem aşa! Suntem mai buni pentru că am conştientizat asta! Doar suntem inteligenţi şi superiori oamenilor fără şcoală doar din simplul motiv că putem scrie un blog. Un motiv printre multe altele!
Aşa vă spuneţi vouă înşivă, nu? Eu aşa fac. At least I have balls and I admit it!
Do you?

Brusli

Ieşirea în astral

2007-02-16T09:04:00.000+01:00

Înainte de a citi acest articol, trebuie să stăpâniţi total arta relaxării. E necesar să aveţi o senzaţie de abandon muscular şi mental. Aceeaşi senzaţie pe care o aveţi după o muncă fizică îndelungată. Asta pentru că după oboseală urmează o relaxare totală a muşchilor.
Ieşirea ar trebui să aibă loc cu uşurinţă după ce au fost înţelese etapele. Există doar câteva elemente esenţiale. Trebuie să aveţi credinţă, pentru că e absolut sigur că nu o să puteţi face ceva ce consideraţi că nu se poate. În acest caz, raţiunea e o piedică ce trebuie eliminată dacă vreţi să evoluaţi.
Apoi urmează frica. Vechea frică de întuneric este de fapt frica de necunoscut, acel dacă?. Dacă nu voi mai putea ajunge înapoi, dacă voi muri? Această frică nu are fundament real pentru că fiinţa astrală este legată permanent de corp prin cordonul de argint, care nu se poate rupe. Mai multe vedeţi în articolul Corpul astral. Deci un alt obstacol este frica.
Mai trebuie să vă doriţi cu adevărat să faceţi asta. Nu e nevoie atât de concentrare cât de dorinţă. De fapt nu e nevoie deloc de concentrare, pentru că meditaţia e o formă de gândire relaxată, aproape atemporală.
Nu o mai lungesc. Alegeţi o seară în care să faceţi acest experiment. Peste zi încercaţi să fiţi calmi, înţelegători, să nu aveţi conflicte cu alte persoane, conflicte care pot să vă atragă atenţia de la ceea ce vreţi să faceţi. Vă aşezaţi seara în pat, vă găsiţi o poziţie comodă. Apoi vă relaxaţi. Când sunteţi complet relaxat, adică nu vă mai simtiţi muşchii, goliţi-vă mintea de orice gânduri. Ca să fie mai uşor imaginaţi-vă o perdea neagră după care sunt gândurile. Dacă unul dintre ele încearcă să iasă, „împingeţi-l” înapoi. În scurt timp o să reuşiţi. Această relaxare vă poate crea o stare de somn conştient, în care nu mai percepeţi timpul sau zgomotele. Recomandat cardiacilor. Dar să revenim.
După relaxarea fizică şi mentală încercaţi să vă imaginati un punct cam la un metru de corpul dumneavoastră. Apoi încercaţi să vă „împingeţi” corpul spre acel punct fără a mişca nici un muşchi şi fără a vă concentra excesiv asupra acestui lucru. Dacă sunteţi prea concentrat veţi vedea că muşchii fetei sunt încordaţi şi va trebui să îi destindeţi. Continuaţi să vă menţineţi atenţia peacel punct şi să vă împingeţi corpul către el. Veţi simţi nişte furnicături uşoare în tot corpul şi o căldură plăcută. Sunteţi pe drumul cel bun.
Poate nu o să reuşiţi de prima dată, poate nici după zece încercări, dar trebuie să continuaţi să încercaţi. Ca un bonus, când vă treziţi o să vă simţiţi mult mai odihnit. Esenţial este să continuaţi să încercaţi. Ca în orice acţiune întreprinsă, repetiţia este foarte importantă.
Când veti ieşi o să vă puteţi observa corpul. Poate o să vă surprindă ce veţi vedea, pentru că de cele mai multe ori avem o părere complet diferită faţă de aspectul nostru. Vă sfătuiesc să nu îl riviţi prea atent pentru că s-ar putea să vă întoarceţi imediat în el. După ce vă uitaţi la corp veţi vedea că astralul dumneavoastră este legat de materie printr-un tub de lumină. Nici pe acesta nu trebuie să îl priviţi prea atent.Pentru prima ieşire vă sfătuiesc la început să rămâneţi în cameră. După ce v-aţi familiarizat cu camera gândiţi-vă la o persoană pe care a-ţi vrea să o vedeţi. Ieşiţi în stradă şi începeţi să mergeţi către ea. Veţi ajunge mult mai repede decât în mod normal. Deocamdată e suficient. Puteţi să citiţi o carte. Nu încercaţi să faceţi prea multe lucruri odată.
La răsărit, cordonul de argint vă va trage către corp. Ca sa ajungeţi înapoi vă imaginaţi corpul şi imediat veti ajunge deaspura lui. Apoi vă vizualizaţi intrând înapoi în el şi aşa veţi face.
Gata. Am terminat ciclul de articole referitoare la astral. Am încercat să scriu un alt fel de articol decât cele referitoare la IT, politică sau media. Poate o să vi se pară ceva ciudat. Puteţi să credeţi în ceea ce am spus aici sau nu. Încercaţi?
Brusli

Un exerciţiu de imaginaţie

2007-02-08T11:19:00.001+01:00

Paradoxal, noua reclamă Sprite poate fi aplicată şi bărbaţilor. Imaginaţi-vă că în locul oricărei adolescente de acolo e un bărbat în toată firea!

Exerciţiu de relaxare

2007-02-08T09:47:00.000+01:00

După cum am spus, pentru a dezvolta orice capacitate extrasenzorială este necesară relaxarea. Aceste capacităţi: telepatia, clarviziunea, posibilitatea de a ieşi în astral erau deţinute de strămoşii noştri, dar au fost pierdute pe parcurs, datorită scepticilor în principal şi datorită imortanţei tot mai scăzute pe care au acordat-o acestora pe măsură ce societatea s-a dezvoltat.
Relaxarea e esenţială. Nu doar acestor fenomene de care am vorbit, ci şi funcţionării optime a corpului. O mare parte dintre oamenii din ziua de azi sunt stresaţi, se gândesc la atâtea lucruri, au atâtea probelme încât uită să mai trăiască. Uită să respire corect, sunt tot timplu grăbiţi. De aici şi majoritatea bolilor.
Pentru a putea ajunge la starea necesară ieşirii din corpul fizic e nevoie de o relaxare totală, relaxare fizică, dar mai ales relaxare mentală.
Poziţia în care se produce relaxarea trebuie să fie una comodă, pentru a menţine relaxarea tuturor muşchilor şi a nu întrerupe circulaţia sângelui. Poziţia ideală este pe spate. E de bun simţ: când dormi, dormi pe spate, nu? Totuşi, poziţia nu e suficientă. Pentru relaxarea totală e nevoie de o autosugestionare din partea creierului.
La început, lăsaţi gândurile să zboare, până observaţi că ritmul cu care acestea trec prin minte încetineşte. Apoi, concentraţi-vă atenţia asupra respiraţiei: trebuie să aveţi o respiraţie profundă, rară şi trebuie să respiraţi cu partea inferioară a plămânilor, pentru că aceasta poate primi un volum mai mare de aer decât cea superioară; respiraţi umflându-vă stomacul. Exerciţii de respiraţie pot fi făcute oricând, pentru că ele au un efect liniştitor.
V-am spus să vă concentraţi atenţia pe respiraţie pentru a fi sustraşi de la celelalte gânduri. După ce nu mai acordaţi atenţie respiraţiei încercaţi să nu mai reveniţi la gânduri. Nu vă mai gândiţi la nimic. Puteţi privi în întuneric, sau să priviţi un material de culoare neagră, pentru că ajută să se limpezească mintea. Liniştea nopţii, nu? Apoi, vedeţi dacă aveţi vreun muşchi încordat. Dacă nu este nici unul, adică simţiţi o stare de căldură plăcută este foarte bine. În câteva minute o să adormiţi.
Dacă n u sunteţi complet relaxat, comandaţi-i corpului să se relaxeze. Ca să vă fie mai uşor, imaginaţi-vă că orpul dumneavoastră este un oraş mare, cu o mulţime de lucrători în el. Comandaţi-le acestor omuleţi să părăsească corpul. Mai întâi, porunciţi-le asta omuleţilor din degetul unui picior, din toate degetele, treceţi la piciorul celălalt; la fel faceţi cu gambele, cu genunchii, cu tot corpul. Aceşti omuleţi trebuie să se adune în zona abdomenului, undeva mai sus de buric, apoi o să vă imaginaţi că iau un tren şi pleacă afară din corp, prin cordonul de argint.
Veţi simţi poate nişte furnicături, apoi o căldură plăcută. După ce a-ţi atins această stare spuneţi în gând:”de acum înainte o să ajung la starea de relaxare totală numărând până la 10. După câteva încercări o să reuşiţi. Apoi, în câteva minute o să adormiţi, sau puteţi să vă concentraţi atenţia asupra unui element universal: apă, foc, pământ, aer, întuneric, sau asupra unei culori. O să vă surprindă calitatea şi viteza gândurilor. Aceasta este meditaţia, o formă de gândire mult superioară. Puteţi să vă gândiţi la orice, sau puteţi adormi. În cazul în care adormiţi o să observaţi că veţi avea nevoie de mult mai puţin somn decât de obicei. O să aveţi un somn mai profund, şi de obicei o să vă treziţi la răsărit(în jur de ora 4). Bineînţeles, puteţi să vă culcaţi la loc.
Relaxarea în sine este un exerciţiu benefic. Poate elimina stresul, ne poate aduce o clipă de linişte într-o viaţă prea încărcată. Ea este esenţială în dezvoltarea capacităţilor metafizice. Este de asemenea necesară pentru o viaţă sănătoasă.
Brusli

Corpul astral

2007-02-08T09:43:00.000+01:00

Pentru a ajunge în astral trebuie să ştiţi mai întâi câte ceva despre corpul astral.
Corpul astral este spirit. Propriul spirit, care s-a eliberat de trup. Asta nu înseamnă că se poate elibera permanent de corpul fizic. Există anumite legi peste care spiritul uman nu poate trece, reguli ce se aplică oricărei fiinţe umane sau spirtuale, la fel cum legea gravitaţiei se aplică materiei. Despre asta în alt articol.
Corpul astral este legat de cel fizic prin cordonul de argint. Acesta este un tub de lumină argintie care se poate alungi la infinit. El nu poate fi rupt, în nici un caz. Aceasta este una dintre regulile de neîncălcat ale spaţiului astral. Cordonul de argint se rupe doar când un om moare. El nu leagă numai corpul fizic de corpul astral, ci şi de eul superior, cu care orice fiinţă umană este în contact permanent.
Nefiind materie, corpul astral poate trece prin ziduri, poate călători la distanţe uriaşe cu viteza gândului, poste comunica prin telepatie cu persoane care sunt capabile să comunice în aceast fel. Corpul astral nu trebuie confundat cu sufletul. Acesta sălăşluieşte permanent în trup. Dacă nu ar mai face-o, nu ar mai fi nevoie de cordonul de argint.
Corpul astral nu poate fi rănit. Nu i se poate întâmpla absolut nimic, datorită aceloraşi legi universale despre care vorbeam mai sus. La fel, nici corpului fizic nu poate să i se întâmple nimic, pentru că el este în permanentă legătură cu corpul astral prin cordonul de argint. Când cineva se apropie de corpul fizic, cel astral este atras imediat înapoi de cordonul de argint şi omul se trezeşte. La fel ca dintr-un vis, poate mai odihnit.
Deci, corpul astral este un corp cu posibilităţi aproape nelimitate. Cel mai important lucru este că nu poate fi folosit în scopuri negative, nu poţi pândi pe cineva, sau nu poţi influenţa nici o decizie a altor oameni. Datorită legii liberului arbitru. De asemenea, o persoană de o spiritualitate îndoielnică nu va putea ieşi în astral. De aceea există insomniaci. Acestora au o frică pe care o conştientizează sau nu faţă de somn, datorită remuşcărilor.
Brusli

Raw life: Z ştie un secret

2007-02-08T09:41:00.000+01:00

X vorbeşte cuY.
- Bă, uite-l pe Z, zice Y.
- Îl aştepţi? zice X.
- Sigură, ăsta-i tovarăş adevărat! răspunde Y.
- Bine mă.
Ajunge Z.
- Ce faceţi bă?
Y ajunge acasă, Z şi X îl salută.
Z spune:
- Ce prost îi Y!
- De ce?
- Ce, tu nu ştii că ăsta s-o rupt de era să intre în comă? răspunde Z.
- Treaba lui, se mai întâmplă.
- Ie, mă, da nu chiar aşa, ştie toată şcoala.
Mă întreb de ce? Se gândeşte X.

Bărbatul-femeie, femeia-bărbat

2007-02-08T09:23:00.000+01:00

Eu, Vandam, sunt un bun cunoscător al naturii umane. Pentru că am o capacitate înnăscută de observator. Studiez oamenii. Sau cel puţin îi observ şi îi supun la unele provocări. Experienţe care să-mi dezvăluie natura umană. Multe dintre ele le veţi descoperi în categoria Raw. Ştiţi voi, odată puşi într-o anumită postură oamenii se autodefinesc. Tocmai de aceea nu sunt opinii personale în acel topic. Uneori îmi exprim opiniile. Mai ales atunci când descopăr ceva interesant.
Bărbatul şi femeia sunt fiinţe atât de deosebite, sau tind să se uniformizeze din punct de vedere psihologic? E foarte clar că acum câteva mii de ani, erau foarte diferiţi: bărbatul era o brută/protector, pură forţă, iar femeia avea strict rol de mamă, îngrijitoarea copiilor şi a căminului. De aceea bărbatul era dominator. Datorită forţei sale, forţă care
s-a manifestat până de curând(anii 1950-1960) şi în domeniul intelectual. Apoi a apărut feminismul. Nu mai era nevoie de forţă, femeile şi-au dat seama că şi ele pot studia, pot muncii. A dispărut femeia casnică. Chiar unele reminiscenţe ale acesteia, cum ar fi gătitul sau curăţenia tind să-şi piardă valoarea sau să fie făcute în comun.
Masculinizarea femeii. A-ţi observat că nu mai contează atât de mult activităţile feminine de când acestea au un loc de muncă la fel de important ca al bărbatului. Dacă acesta este mai important(mai bine plătit) apare dominaţia, poate dintr-o simplă “răzbunare” a sexului frumos. Dar nu despre asta o să vorbesc, pentru că în definitiv femeia rămâne femeie datorită naşterii. Acest act biologic trasează permanent graniţa între mascul şi femelă. La totate speciile!
Mult mai interesantă(şi mai plină de implicaţii) este feminizarea bărbatului. Acest fenomen poate fi complet. Cel puţin la nivel comportamental s-a dezvoltat enorm. E clar că nu mai avem nevoie de forţă brută, nu ne mai atacă hoardele barbare. De aceea e nevoie de diplomaţie, o caracteristică pe care femeia a perfecţionat-o în mii de ani. Dar şi bărbatul învaţă repede. Mult prea repede pentru binele lui. Combinaţia dintre diplomaţie şi orgoliu-masculin-(femeia ştie instinctiv-intuiţie feminină- când să se retragă) este extrem de periculoasă. Naşte persoane fără scrupule. Mai mult, combinată cu prostie şi putere provoacă războiul din Irak. Sau mai mult. Paradoxal, noua reclamă Sprite poate fi aplicată şi bărbaţilor. O să o pun imediat după acest articol. Imaginaţi-vă că în locul oricărei adolescente de acolo e un bărbat în toată firea. Ar părea amuzant, dar de fapt nu e deloc aşa. Nici măcar dominaţia sexuală nu mai e suficientă pentru că am văzut la TiVi de vreo câteva zile că 40% dintre bărbaţi suferă de impotenţă. Asta nu înseamnă că nu mai există bărbaţi adevăraţi, deşi sunt tot mai puţini.
Care ar putea fi soluţia acestui fenomen? Mie nu-mi vine nici o idee. Decât un nou Ev Mediu. Aşa s-ar alege bărbaţii de “fetiţe”. Oare exagerez? Vom vedea
Vandam

Astral

2007-01-26T09:20:00.000+01:00

Zilele astea citeam ce a mai scris Avocatul. Aşa am văzut un articol cu o mare cantitate de metafizică. Vă sugerez să îl descifraţi. Aşa am observat că nu am mai scris nici o abstracţiune de ceva timp. Brusli era supărat pentru că Vandam acaparase întreaga atenţie. Deasta o să vorbesc despre o pasiune de-a sa: astralul.
Astralul este un tărâm de mijloc între om şi divinitate. Este locul în care trăiesc unele spirite “medii”. Am pus medii în ghilimele pentru că aici nu găsim nici îngeri, nici demoni, nici măcar pe bunica mea care a murit. Astralul este ca un drum între două puncte, un tărâm unde realitatea şi iluzia se întrepătrund. Puteţi să îl consideraţi ca imaginea dintr-o oglindă. Înfăţişează o imagine a lumii spirituale.
Vă întrebaţi: La ce bun să ajung în astral? Sunt mai multe motive. În primul rând pentru că se poate călători instantaneu în orice parte a planetei… şi chiar mai mult. Şi asta doar în somn. Deci, într-o perioadă care eşti practic inactiv poţi vizita America sau poţi citi o carte. De fapt, acea carte poate fi citită în orice limbă ar fi scrisă pentru că în planul astral nici o limbă nu îţi e necunoscută. Convenabil? Mai mult chiar, călătorind în astral se pot dezvolta alte capacităţi metafizice, mult mai greu de dezvoltat în stare de conştienţă completă: telepatia, clarviziunea, vederea aurei, etc. Despre astea în articolele viitoare.
Cum vă puteţi imagina planul astral? Foarte simplu: fiecare dintre noi a visat. Nu vi s-a întâmplat să aveti un vis în care să hotărâţi voi deznodământul? Cam aşa este şi astralul. O lume cunoscută în principiu, cu posibilităţi nelimtate.
Gândiţi-vă că vreţi să vedeţi un prieten plecat în altă ţară. După ce a-ţi ajuns în planul astral doar dacă vă gândiţi la el puteţi să îl vedeţi. Mai mult, în astral puteţi să întâlniţi înţelepţi indieni care călătoresc în acest plan ca să influenţeze lumea în bine. O astfel de întâlnire este foarte deosebită, pentru că aceştia sunt oameni stau permanent în astral şi vă pot da sfaturi care să vă ajute să evoluaţi spiritual.
Toţi am călătorit cel puţin o dată în astral, spun metafizicienii. De ce? Pentru că dormim. Doar că aceste ieşiri în planul astral au fost făcute inconştient. De obicei, când dormim, corpul astral se ridică doar la câţiva centimetrii deasupra corpului fizic. De unde ştiu cei care studiază metafizica asta? Din experienţă. A-ţi avut vreodată, când vă treziţi brusc, senzaţia de cădere? Asta se întâmplă datorită reîntoarcerii corpului astral în corpul fizic. Unii dintre noi, de obicei aceia care sunt mai dezvoltaţi spiritual au avut ocazional senzaţia de zbor. Aceasta apare datorită călătoriei propriu-zise în astral. Bineînţeles, această călătorie este percepută ca un vis, mai ales datorită reticenţei umane faţă de lucrurile pe care nu le pot înţelege. Acest principiu se aplică tuturor viselor.
Bineînţeles capacitatea de a călătorii în astral nu poate fi obţinută imediat. Trebuie multă practică, relaxare, un caracter puternic şi mai ales dezvoltarea spiritualităţii. Dar această experienţă este mult mai uşor de atins decât unele scopuri materiale ale oamenilor, cele mai multe dintre ele fiind neimportante. Este nevoie de autocontrol. Şi de încredere/credinţă.
Într-un articol viitor voi vorbi despre modul în care se poate ajunge în astral.
Parţial preluată din “Cunoaşterea de sine”, Lobsang Rampa şi “Despre îngeri”, Andrei Pleşu.
Brusli

Dacia 4X4

2007-01-23T13:47:00.000+01:00

Asa arata noul model Dacia. Se pare ca Renault misca ceva in sfarsit. Oare cum ruleaza.

Mai multe informatii vedeti aici

Afroman

2007-01-23T13:10:00.001+01:00

Cam asta cred eu despre responsabilitati

De ce mor barbatii...

2007-01-23T09:45:00.000+01:00

Responsabilităţi

2007-01-23T09:30:00.000+01:00

Era vorba la dirigenţie despre ceva de genul ăsta. Am fost întrebaţi ce responsabilităţi avem. Mulţi nu au ştiut ce să răspundă. Alţii nu au vrut. Eu am spus-o atunci, o repet şi acum: nu vreau responsabilităţi!
Sunt bine aşa cum sunt. De ce să mă gândesc la consecinţele faptelor mele. Mă las purtat de val. Fac ce vreau, când vreau şi unde vreau. Sau nu fac nimic. Mi-e egal. Aşa ar trebui să vă fie şi vouă. I’m high! Se mai întâmplă pe la şcoală să se ia câte-un prof de tine, de ce nu înveţi, ce faci acasă sau chiar în timpul liber. O mare parte dintre oameni confundă viaţa privaţă cu cea publică. Le spun: ce vă pasă?
Revenind la ora de dirigenţie, erau persoane care se gândeau la copii. Deja! La vreo opşpe ani se gândeau cum e să ai copii la o vârstă fragedă. Şi apoi au urmat negările, excluderea tinerilor cu copii din societate. „Ce, că trebuie să faci o facultate, să intri în servici, să ai probleme, să te gândeşti ce le pui pe masă.” Persoane asaltate de probleme de la o aşa vârstă. Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar problemele ţi le faci. Odată cu necesităţile care cresc din ce în ce mai mult cresc şi problemele. De aici => nefericirea.
Exemplu de persoane fericite: Nu ştiu dacă a-ţi auzit, dar în India există călugări cerşetori. Aceştia sunt persoane care nu au nici o problemă. Nici măcar mâncarea. Când trec printr-o localitate se opresc la o poartă şi gospodina de acolo se simte onorată să le dea mâncare. Chiar şi cea mai săracă familie are ceva pus deoparte pentru o astfel de ocazie. Mai mult, aceşti călugări sunt foarte respectaţi ca persoane de o înaltă spiritualitate. Femeile care le dau mâncarea o dau cu privirea plecată în pământ, ca să exprime respectul iar călugărul ţine strachina cu ambele mâini ca să accepte darul hranei cu politeţe. De asemenea, chiar şi ultimul cerşetor nu acceptă pomana dată cu mâna stângă. Să vă dau un exemplu mai apropiat: ciobanii. Trăiesc în munte, sunt sănătoşi tun, au mâncare, îşi spun poveşti, lucrează din greu. De ce ar mai avea nevoie? Poate de o maşină. La fel se comportă şi ţăranii adevăraţi. Lucrează pământul care le dă hrană. A-ţi auzit de vreun ţăran care a intrat în depresie?
Mă întreb: câţi dintre cei care mă înconjoară sunt cu adevărat fericiţi? După feţele lor încruntate... Încă ceva: termenul responsabilitate denumeşte ceva abstract. Atunci de ce mai există?
Brusli

Ce înseamnă căsnicia?

2007-01-22T11:55:00.000+01:00

La bine şi la greu!

...să ai aceleaşi drumuri...

...să-ţi pui nume draguţe...

...să faceţi cumpărăturile împreună...

..să decideţi programul TV cu democraţie...

...să discutaţi problemele în linişte...

....să-i aduci papucii când vine acasă...

...să te gândeşti doar la ea...

...să faci ore suplimentare...

... să-l astepţi...

....să faceţi baie împreună…

Până la adânci bătrâneţi!

Visul se vinde

2007-01-22T11:54:00.001+01:00

Visul se vinde. Cam asta e concluzia articolului anterior. Sau posterior, dacă ne luăm după logica blogspot. Dar, dacă sunteţi atenţi veţi vedea că aceste visuri se repetă în general. Basmele. Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Cam aşa se termină orice film cu priză la public.
Şi ce e rău în asta? Să ne cultivăm imaginaţia, să facem abstracţie de probleme, să trăim într-un vis. Ducând lucrurile la extrem, am putea spune că la fel ne fac să ne simţim alcoolul şi drogurile. Dacă scapă de sub control, viciul ne face să nu mai despărţim iluzia(o formă extremă a visului) de realitate. Am folosit substantivul la singular pentru că singurul viciu este tocmai visul dus la extrem. Sau dorinţa de a visa.
Sunteţi conştienţi că alcoolul, iarba/drogurile, mâncarea, pot crea dependenţă tocmai pentru că sunt folosite pentru a visa. A uita de that crapy life. Exagerând, uităm de tot de ea. Atunci apar cu adevărat problemele, atunci apare viciul. Hinduşii cred că o viaţa trebuie să fie fadă. Scuzaţi barbarismul, dar el reprezintă cel mai bine viziunea lor: o viaţă fără tristeţe dar şi fără bucurie. Deci fără excese. Nu sunt cu totul de acord, un exces ocazional nu strică, dar dacă devine o obişnuinţă…
Nu e greşit să visaţi. Însă aveţi grijă să nu pierdeţi legătura cu realitatea. Suntem amândoi de acord cu această concluzie.
Brusli & Vandam.

Cu şi despre Best-seller-uri

2007-01-22T11:45:00.000+01:00

Aud peste tot de best-seller-uri, încasări la box-office, audienţă. A început să mă intereseze cu ce se mănâncă toate astea. Voi generaliza termenul de best-seller la orice produs ce se consumă în cantităţi mari, indiferent de calitatea sa. O să pornesc de la o simplă întrebare. Ce se consumă?
O voi lua pe calea cea mai lungă, eliminând pe rând tot ce nu are destui spectatori, cititori sau consumatori. Filozofia. Cred că sunteţi de acord cu mine. Nimeni nu mai vrea să se gândescă la probleme existenţiale, să citească zeci de sisteme filozofice. Trebuie citite cât mai multe pentru a avea o viziune de ansamblu asupra filozofiei. Pentru omul mediu e mult prea greu şi consumă prea mult timp. De fapt, în Occident, chiar şi filozofii o practică doar la serviciu. Paradoxal. De ce? Oamenii sunt mult mai ocupati să consume.
Cert este că ei nu consumă religie până la vârsta la care se gândesc la moarte, cam după 60 de ani. De ce nu consumă religie? Pentru că sunt absorbiţi de treburile imediate. Şi pentru că sacrul a dispărut din viaţa de zi cu zi odată cu accelerarea ei. Excepţiile (puţine) întăresc regula.
Nu ştiu dacă a-ţi observat, dar ritmul în care trăim este unul extrem de stresant. Nu avem timp să medităm, nu avem timp nici măcar să mâncăm sau să dormim ca lumea. Am scos la iveală una dintre caracteristicile de bază ale best-seller-urilor: nu consumă timp. Viaţa este mult mai încărcată de probleme decât de lucruri plăcute. Deci, timpul necesar rezolvării acestora îl depăşeşte categoric pe cel acordat relaxării.
Acum să vedem ce le place oamenilor să vadă, să audă, să citească. De obicei cititul iasă din tablou tocmai pentru că este un mare consumator de timp. Din păcate. Mă întreb câţi dintre cei ce au aruncat o privire pe acest articol l-au citit în întregime(mai ales că nu are poze). În afară de “Harry Potter” şi “Codul lui DaVinci” nu mai prea sunt best-seller-uri adevărate. De ce se citeşte Harry Potter? Răspunsul e foarte simplu: mulţi copii ar vrea să fie vrăjitori, să fie ieşiţi din comun, să aibă puteri magice, să fie Aleşi, să fie unici. Într-o societate în care toţi suntem la fel, suntem absorbiţi de masa amorfă de oameni în care trăim, fiecare dintre noi se consideră deosebit şi îşi doreşte să fie mult superior celorlalţi. Această dorinţă se regăseşte şi la adulţi, deşi într-o stare de hibernare datorată problemelor mult mai presante decât visurile. Însă copiii au o nevoie accentuată de unicitate.
Să visezi. Nimic rău până la un punct. Totuşi, visurile sunt asemănătoare luptelor de gladiatori cu care împăraţii romanii opreau poporul să se răscoale datorită lipsurilor. Trăind doar prin visurile altora ajungi să îl neglijezi pe al tău. Codul lui DaVinci: prin el, majoritatea oamenilor cred că au acces la informaţii interzise. În era noastră, fructul oprit este informaţia. Marea masă de oameni, din care facem parte toţi, este hămesită după senzaţie. Prin această carte au crezut că descoperă o conspiraţie mondială care a luat ceva ce ne aparţine de drept. Informaţia. Informaţia interzisă. Se consumă în cantităţi mari. Pe baza acestui lucru trăiesc paparazzi şi publicaţiile de scandal. Pentru că ne interesează orice lucru la care nu avem acces, chiar dacă este vorba despre viaţa unei pseudo-vedete. Bineînţeles, un rol important îl are şi visul, în acest caz întrebarea: dacă e adevărat? Oricât de naivă ar părea există mulţi care se întreabă în sinea lor, chiar dacă nu recunosc asta.
Să vorbim despre vis. Ne intoxicăm cu visuri. Sau suntem intoxicaţi cu visuri pentru că nu mai putem să le trăim? Oricum, visurile au două tăişuri. Există visuri bune, amuzante, de tipul basmelor, filmelor cu eroi, comediilor şi visuri care ne înnebunesc. Nu ştiu dacă a-ţi auzit, dar în Egipt, un tânăr şi-a înjunghiat prietenul după ce a văzut Matrix. Sau în Japonia unii tineri, înebuniţi de orele petrecute în faţa jocurilor video ies pe străzi şi se cred tot în acel jocuri violente. Adevărate pericole publice.
Filmele. Surprinzător de multe filme cu supereroi/eroi. Spiderman, Batman, Superman, Fantastic4, James Bond, etc. Drame? Puţine. Astea le vedem în fiecare zi. De ce să ne mai uităm la altele?
O altă categorie de emisiuni sunt cele referitoare la bani. Reality-show-uri de genul “The Aprentice”, emisiuni care prezintă viaţa de lux, toate sunt urmărite de cei care aspiră/visează la aşa ceva.
Capitalismul contribuie enorm la această stare de lucruri. Crează boli pe care trebuie să le acopere cumva, în schimb înlocuieşte o dependenţă cu alta. Cred cu adevărat că există o dependenţă de visuri. În acelaşi vis piaţa visurilor este în continuă expansiune. Cu ce preţ? Poate ma iscum decât câteva sute de miliarde de dolari.
Într-un articol viitor o să scriu despre blog. Ce face un blog să fie vizitat? Trafic. Ce suntem dispuşi să sacrificăm pentru asta? Dar până atunci, o să trag o concluzie în articolul următor
Vandam

Ce mai şchimb la bloog?

2007-01-15T08:18:00.001+01:00

Am ajuns la concluzia că partea cu raw life îi aparţine în întregime lui K. Deci va avea un topic de sine stătător.
Se conturează tot mai mult şi personalităţile mele. C.M. are tot mai puţină împortanţă.
Prima mi-a zis că o cheamă Brusli. E partea aceea legată de abstract, ce te bate cu arte marţienale. Brusli e mai complicat, nu îl cunosc încă. În schimb Vandam e transparent ca o sticlă curăţată cu produse neobişnuite. Trăiască paradoxurile publicităţii! Ăsta prima dată dă cu pumnu şi dupaia pune întrebări. E mai pragmatic, are rădăcini mai adânci în concret.
Rămâne de văzut: Brusli îl bate pe Vandam?
K.

Ce-am văzut la TiVi sau N-am nimic cu ungurii dar…

2007-01-15T08:16:00.000+01:00

Duminica trecută pe la ora 12 şi ceva mă uitam pe B1TV, ştiţi voi,canalu’ ăla care îi arată pe Monica şi pe Iri. Dar nu de asta o să mă leg acum, pentru că respect libertatea de exprimare chiar acolo unde nu e nici o urmă de ea.
Ştiţi că ocazional pe acest post sunt prezentate programe DW TV. Legate de Uniunea Ieuropeană. Asta am văzut atunci. Se prezentau două documentare care trebuiau să arate mizeria şi sărăcia lucie în care trăiesc românii şi bulgarii. Nu am putut să nu observ câteva paradoxuri.
O să încep cu primul documentar. Despre România. Mă aşteptam să văd ceva despre Roşia Montană sau vreun alt sătuc în paragină în care nişte români să se plângă că nu a ajuns civilizaţia la ei. Când colo… hop un ungur. Zicea tipu’ ăla că ce rău îi e lui, cât de mult a decăzut ţara asta în ultimul timp şi ce bine îi era lui pă vremea lui Ceocescu. Da’ mai zicea că cel mai bine îi era înainte de asta când veneau în comuna aia din apropierea Predealului austriecii bogaţi la schii. Singurul lucru adevărat din toată vorbăria lui a fost când a spus că mulţi austrieci s-au îmbogăţit din cheresteaua românească. Cu ocazia asta bat obrazul şi în legătură cu Roşia Montană.
Mă aşteptam să aud limba română, da când colo ăla o dat-o pe ungureşte. Cum spuneam se plângea că s-a închis fabrica de cherestea şi că unii oameni(presupun că numa’ românii) fură lemn. De parcă el n-o fi furând! Adică sincer, într-un program despre România vorbeşte un ungur hoţ! I-o fi fost lui bine când mai trăia tacsu pe care l-a adus vreun austriac cu obraz subţire să-i care schiurile, dar singurul motiv pentru care acum nu mai îi merge bine este pentru că nu s-a adaptat. Pe lângă faptul că fură lemne mai are şi curajul să facă declaraţii şoviniste la un post european. Ne facem iluzii în legătură cu imaginea României peste hotare, când pe calendarul ăluia scria Oktober în loc de Octombrie şi cică reprezenta România. Nu ştiu cum s-au ales documentarele dar acela era sub toată critica. Fără nici o documentare prealabilă… presupun că credeau că vorbesc cu un român.
Apoi a urmat documentarul bulgarilor. Înainte ca acesta să înceapă s-a spus că Bulgaria e o ţară chiar mai săracă decât România. În schimb am văzut acolo viaţa unei creatoare de modă în plin succes şi a unui fotomodel care spunea că lucrurile se îmbunătăţesc. O atitudine optimistă, deşi spunea asta din cea mai frumoasă cafenea din capitală, loc unde se întâlneşte crema bogaţilor, dar care arăta ca şi cofetăria de la mine din oraş. Ceva ce vedeţi în orice supermaket care se respectă. Şi aia era culmea luxului. Mă gândes cum ar vedea un german filmuleţele acelea şi ce concluzii ar trage.
Unguru’ ăla arăta ca un român sărac, sceptic faţă de legile europene pentru protecţia mediului. Pe scurt, făcând abstracţie de îmbunătăţirile pe care le văd pe stradă şi de tot ce ştiu despre România şi Bulgaria, mi s-a părut că în timp ce Bulgaria e în plină înflorire culturală şi economică România e în plină decadenţă.
Ar trebui să facem ceva în legătură cu asta. Nu ştiu, un blog în engleză care să arate cu adevărat ce e în România? Oricum, imaginea aceste ţări e de tot rahatul.
Cât despre unguri, n-am fost niciodată împotriva minorităţilor, nu am făcut nicio discriminare, dar acum nu mă pot abţine să nu răspund acestei manifestări şoviniste exagerate. Prin umor:

Un ungur, un ţigan şi un român au găsit peştişorul de aur. Acesta a spus că le împlineşte la fiecare câte o dorinţă
Ungurul zice:
-Vreau ca toţi ungurii să ajungă în Ungaria şi să fie fericiţi.
Ţiganul zice:
-Vreau ca toţi ţiganii să ajungă în India şi să fie fericiţi.
A mai rămas românul, care zice şi el:
-Păi dacă toţi ungurii sunt în Ungaria şi toţi ţiganii în India, mie dă-mi o Cola.
Vandam

Raw life: O problemă… personală.

2007-01-15T08:15:00.000+01:00

Doi băieţi şi o fată merg pe stradă. Fata îl întreabă pe unul:
-De ce nu vii mâine la şcoală.
-Am o problemă, se răsteşte acesta.
-Trebuia să spui personală, zice celălalt. Oricum, aşa a sunat.
-Personală, înţelegi, i-a spus acesta fetei. Ce-i cu atâta curiozitate?
Fata era supărată. Băiatul celălalt spune:
-Curiozitatea este până la un punct normală.
-Da, bine! Zice primul băiat.
Fata a râs.
K

Printre lecturi

2007-01-15T08:14:00.000+01:00

Am început să citesc din ce în ce mai puţin.
Acum vreo 2-3 ani era ziua şi cartea(dacă era zi de vacanţă). Oricum, citeam cam trei cărţi pe săptămână, minim două. Uneori ajungeam la 4-5. Mi-am cam stricat şi ochii. Acum mai citesc doar una pe săptămână sau una la două săptămâni. Şi nici nu exagerat de mare- 2, 3, 4 sute de pagini. Sau mai mici. Oare de ce?
Sunt mai multe motive.
1. Îmi place să stau degeaba. Să stau aşa la TeVelizor nu că m-aş uita la ceva, numai să pierd timpul. Nu pot să spun că sunt leneş. Adică da, aş prefera să nu fie nevoie să fac nimic dar sunt unele lucruri care mă pasionează şi pe care le studiez cu adevărat. Nu învăţ, studiez. Pe asta mă voi baza în viitor. O să fac ce îmi place.
2. Acord mai mult timp ieşirilor, indiferent dacă sunt la colţul străzii, în oraş, în altă localitate sau pur şi simplu până afară să iau puţin aer curat. Respir mai mult. Ca să vedeti proprietăţile benefice ale aerului ieşiţi până afară când vă doare capul cel mai tare şi respiraţi de câteva ori profund. Creierul are cea mai mare nevoie de oxigen.
3. Suplimentez lecturile prin imaginaţie. Asta am început să fac chiar când citeam, iar acum am ajuns să nu mai am, într-o oarecare măsură nevoie de lectură. Totul se reduce la observaţie. Sunt unii scriitori care vorbesc despre Tăcere(cred că Lucian Blaga, dar cum nu mai ţin minte exact am folosit o exprimare în genul formulei sugerate de profa de Română: ”criticii spun…”). Da, îmi amintesc, Balga era. Oricum, expresia “criticii spun…” e tâmpită rău(da’ aduce vreun punct în plus la teză). Paradoxal, el scotea câte un poem în care se referea la acest subiect, apoi mai scotea unu şi tot aşa. Lăsând la o parte mica paranteză, am observat că am început să gândesc cam la fel, doar din punctul de vedere al cititorului. Observ. Asta mi-a amintit că trebuie să vă dau bucăţile de viaţă pe care le-am promis. Am unele foarte interesante…
4. Mi se pare că multe lucruri se repetă. Văd un fond care îşi schimbă permanent forma. Şi încep să înţeleg de la primele pagini cam care-i treaba. Şi după ce ai înţeles mesajul restul sunt artificii.
5. Mă pasionează mai nou să citesc în oameni, dar cu mare grijă, pentru că dacă se prind îşi pun masca şi nu mai vezi nimic. În plus, cu sau fără mască, unii mă surprind permanent. Şi am mult de învăţat din asta, pentru că un om e singura chestie care nu poate fi definită.
Cred că citesc cu mai multă atenţie, atât cărţile cât şi viaţa. Oricum, cititul ajută.
Nu ştiu unde să pun articolul ăsta. Concretisme sau Abstracţiuni? Are din amândouă. Ghiveci.
C.M.

Party people!

2007-01-09T13:43:00.001+01:00

La concluzia asta am ajuns de vreo două săptămâni.
Ce bine e să stai! Alergi un pic dimineaţa, aşa, ca să respiri nişte aer curat şi să fi fericit toată ziua. Mănânci bine, bei un suc, şampanie, ronţăi câte ceva, citeşti o carte bună, te joci pe calc…
Dormi. Nu mult. Maxim 8 ore. Pentru că viaţa înseamnă mai mult decât somn.
Seara e pentru ieşit. La o bere cu prietenii, la o bilă, la vreun club. Sau pur şi simplu la colţul străzii pentru o mică discuţie. Toate astea trebuie făcute în compania unor prieteni adevăraţi. Pentru că trebuie să te relaxezi, nu să îţi aperi spatele de vreun gunoi care te urăşte gratuit. Anturajul contează cel mai mult.
Şi mai contează şi dansul. Mult. Foarte mult. Nu fâţâiala aia tâmpită de impresar( de când am început să folosesc jargon?). Mişcarea. Atingerea. Ritmul. O problemă: pe la discoteca din oraşul meu(club nu se poate numi!) toată lumea se uită la alţii cum dansează şi dacă văd ceva diferit se hlizesc ca proştii. Ce să zic? Mizerii de oraş mititel.
Altundeva nimănui nu îi pasă. Aici există o foame de evenimente. Pentrtu că nu se întâmplă nimic. Sau cel puţin unii cred asta. Adevărul e că şi în oraşele mari sunt oameni care îşi spun căei sunt superiori faţă de cei care nu s-au născut acolo. Greşesc. Ca să nu alunec pe panta criticii, o să mă opresc aici.
Vă doresc să vă distraţi. Să nu vă pese de cei din jur. Să trăiţi cu adevărat.
K vă sfătuieşte: Party people!
C.M. & K

Ars blogetica

2007-01-09T13:42:00.000+01:00

Concretisme versus abstracţiuni. Să vă spun de ce îl cheamă aşa pe blogeanu’ meu. Simplu. Totdeauna am gravitat în jurul a două aspecte foarte importante ale vieţii. Partea ei concretă, cu bune şi rele, respectiv noţiunile abstracte. Şitiţi voi, fericirea, dragostea, moartea, diferenţele, chestii care îi interesează mai mult pe bătrânii bisericoşi şi pe filozofii cu normă întreagă. După cum vedeţi, metaforele vor face parte din noul blog. Sper să fie cât mai originale!
Concretul se va referi la societate, ştiri, tot ce mai auzim prin viaţă. Aaa! Va fi încă ceva foarte interesant: voi tăia felii de viaţă pe care o să vi le împărtăşesc. Ceea ce cred eu că are un mesaj. Aceste felii de viaţă nu vor fi explicate. Prezint doar faptele şi vă provoc să le gândiţi. Desigur ele se vor afla în ambele topics, după subiect. Merită citite.
A treia categorie de articole se va referi strict la blog. Când, cum, unde şi în ce poziţie voi scrie. De aceea se va numi ars blogetica(aplauze încă o dată pentru latina mea, ăăă… vulgară!).
Blog nou. Alt template, aceleaşi păreri.
Încă ceva. Totdeauna am considerat că nu există critici. Există doar oameni fără viaţă. Care fac parte din MOB(gloată- vezi E. A. Poe). Dacă nu vă place, nu mai citiţi!
Mai simplu de atât nu cred că pot să o spun. Nu voi publica comentarii anonime, oricât de frumoase sunt. Vrea un nume, chiar dacă nu îl cunosc. Eu sunt singurul Anonim de aici.
Dacă nu vă place, multumiţi-vă să citiţi. Sau nu citiţi. Sincer, nu prea îmi pasă.
Aceste două personalităţi ale mele vor fi arbitrate de o a treia. O parte complet obiectivă: K. K va fi un arbitru. Va da note. Se va amuza. Se va supăra. Va avea întotdeauna dreptate. K e intuiţia. De fapt, dacă mă gândesc mai bine K vă va împărtăşi feliile de viaţă. Complet obiectiv.
Deci în câteva zile veţi vedea ceva schimbări. Majore!
C.M.

A N O N I M

2007-01-09T13:41:00.001+01:00

Uite nişte oameni pe care K îi admiră. O specie pe cale de dispariţie.
Oameni modeşti, calmi. Totdeauna calmi. Ascultă. Privesc. Râd. Depinde de persoană, dar sunt dotaţi cu o ironie mai fină sau mai dură. Bineînţeles, îşi dau seama cănu are sens săîndrepţi. Omul e cel mai puţin maleabil material. Atunci se amuză. Câteodată supără. NU le pasă! De ce? Simt că nu au ascuns nimic.
Diplomaţie. Un cuvânt frumos care defineşte falsitatea. Hai să periem, să pupincurim în speranţ Hai să periem, să pupincurim în speranţa că şefu/domnu’ prof/conducătorul o să îmi acorde unele înlesniri. A N O N I M I I văd totul. Râd, pentru că văd dIpLoMaŢia ajungând la cel mai mari niveluri. Ei ştiu că după ce îşi miros organele genitale, câinii se muşcă. Atunci se retrag. Privesc de pe margine. Se remarcă prin propriile puteri. Nu au nevoie de nici un surogat de inteligenţă. Sunt suficienţi. Nu le pasă de norme. Sunt mândri. Cel mai mare defect e că dispreţuiesc. Când o fac, dispreţuiesc cu adevărat. Dispreţuiesc profund!
Cel mai bun A N O N I M este acela căruia nu-i pasă.
K

anonimi

2007-01-09T13:40:00.000+01:00

Am văzut dăştia pe toate maidanele. Paradoxal, ei sunt anonimi pentru că îşi doresc cu disperare să fie altceva. Orice. Oamneni. Din păcate, nu! NU POT FI OAMENI! Sunt nişte umbre care vor să capete consistenţă agăţându-se de cei din jur. Ei îşi arogă capacităţi extraordinare, ei sunt în stare să facă orice pentru a căpăta o clipă de atenţie. Fură, în principal furt intelectual, au pretenţii de Atotcunoscători.
Pe scurt sunt amatori de formă. Fondul nu există. După cum am spus, doar nişte umbre care se întind tot mai mult până nu mai au deloc consistenţă. În final dispar. Ca un fum.
Păcat că există. Cred că îi cunoaşteţi: oameni fără un talent, unii chiar consideraţi deştepţi, când de fapt fură, mint, complotează. Cei care nu se trag de la nimic pentru a fi cu un pas în faţă. Unul singur, un pas care poate fi recuperat dintr-o săritură. Aceştia pot fi striviţi cel mai uşor, pot fi depăşiţi cât ai bate din palme.
Depăşiţi… ciudat cuvânt. Nu exprimă exact ce am vrut să spun. Pentru că aceşti egocentrici sunt orbi. Nu e frumos să concurezi cu persoanele cu handicap intelectual. Egoismul are şi părţile lui bune. Îi poate determina să înveţe sau mă rog… să se chinuie fără sens şi mai ales fără scop, dar niciodată nu vor avea o viziune de ansamblu. Nu vor şti ceea ca se petrece chiar sub nasul lor. Vor şti doar ceea ce vor să ştie. Cel mai mare defect al lor e că se mint. Se mint constant demonstrându-şi că sunt mai buni. Decât ce? O simplă întrebare care dărâmă cele mai mari piramide ierarhice. Ce piramide ierarhice? Văd falsitatea peste tot. Indiferent de vârstă, de sex, de stare, toţi vor să pară mai mult decât sunt.
K priveşte. Se miră de stupiditate. Râde!
C.M.

Noua orientare… Again!

2007-01-09T13:39:00.000+01:00

Nu îmi plac vreo câteva lucruri la blogu’ meu.
Cea mai importantă chestie naşpa e faptul că am hotărât să pun ordine în articole. După vreo câteva beri mi-am dat seama că nu are sens. Am pornit din haos, mă întorc la haos. Topic-urile alea trebuie eliminate. Pentru că am observat că blogu’ meu seamănă cu multe altele. Fun, societate, viatza, bla, bla, bla! Vor fi doar două topics: concretisme şi abstracţiuni. Va urma o adevărată ars poetica. Nu, nu am ars poezii! Deşi mă tentează. Fără alte fofârleli voi scrie arta poetică a acestui blog. Scurt şi la obiect. De fapt m-am hotărât să mai pun doar o categorie. Aşa, ca să fie 3. Cel de-al treilea topic va fi ars blogetica. Va conţine date despre articolele publicate.
În speranţa că vă place latina mea…
Over and @ut!
C.M.

Vacanţa

2006-12-22T10:00:00.001+01:00

O să îmi iau o mică vacanţă. Se termină şcoala, vin sărbătorile, vreau puţin timp pentru mine. Fără nici o intruziune. O să merg la bunici, o să citesc o carte, o să văd un film. Linişte.
Prin Ianuarie o să revin cu forţe(şi articole) proaspete.
Până atunci, SĂRBĂTORI FERICITE!
C.M.

Raw life: Familie?

2006-12-22T09:59:00.000+01:00

Mergeam spre şcoală într-o dimineaţă. În faţa mea a ieşit o femeie care îşi trecea copilul strada:
Nu fi supărat, Mihăiţă, mami şi tati nu se ceartă!
Mihăiţă, nu fi supărat, bine ?
Nu ne certăm!
Copilul mergea fără să se uite înapoi.

Raw life!
C.M.

Spiritul Crăciunului

2006-12-22T09:58:00.000+01:00

Cred că se bazează pe iertare. Vă iert pe toţi. Deşi, dacă merg prin magazine văd că greşesc. E importantă cantitatea de produse puse în coş. Cadouri, mâncare, băutură. Prea mult. Mult prea mult. Cred că nu o să vreau nimic de crăciunul ăsta.
Doar o bulgăreală bună.
Sper să mă iertaţi şi voi.
C.M.

Cititorilor mei

2006-12-19T09:18:00.002+01:00

Ce să vă spun? Sincer, o spun şi o repet, blogul acesta îl scriu doar pentru mine. Nu o să mai trimit mess-uri, nu o să îmi fac publicitate, o să scot şi numărătorul de vizitatori. Detest oamenii care scriu pentru public. Au un miros de marketing, relativ neplăcut.
Nu îmi pasă dacă sunt citit sau nu. Nu spun asta din mândrie. O spun din egoism. Sunt egoist. Vreau să am totul doar pentru mine. Ce scriu e doar pentru mine. Mă tentează să scot şi comenturile. Oricum nu prea se comentează. Şi chiar dacă s-ar comenta, nu mă interesează. Aş vrea să îmi spuneţi şi părerea voastră despre blog. Cum vreţi să arate? Să mai public? Să nu mai public? O să iau în considerare părerile voastre dar hotărârea finală o să fie numai a mea. Oricum am un nou blog tematic.
Ce ar trebui să fac? Ştiu deja. Dar mai vreau sugestii.
C.M.

Ce e adevărat?

2006-12-19T09:18:00.001+01:00

Tocmai am citit “Războiul sfârşitului lumii” de Mario Vargas Llosa.
Şi am învăţat încă ceva. Ce e bine? Ce e rău? Totul e relativ. Binele şi răul depind de interpretare. Libertatea are diferite aspecte. Şi mai ales e mult prea greu să fi fericit.
Eu nu am luat cartea asta ca ficţiune. Nu în întregime. Sunt lucruri universale, de neinterpretat. Oare aş putea să fiu fericit? De ce am nevoie pentru a fi fericit? Răspunsul e sigur. De nimic. E o stare. Depinde de noi toţi, nu de aspectele materiale. Eu sunt fricos, mic, slab. Dar pot să mă schimb. Asta am învăţat.
Încă mai învăţ!
C.M.

Mi se fâlfâie

2006-12-19T09:15:00.000+01:00

Am observat că majoritatea oamenilor vorbesc ca să nu tacă. Şi am început să nu mai ascult. Întreb tot mai des: ce? Poftim? Cum? Ce-ai zis? Ha?
La fel şi răspund: Îhî, Ie, Da, aha, sau pur şi simplu nu zic nimic. E suficient să observ. Mi se pare interesant că papagalii cred că dacă vorbesc se cred mai dăştepţi. Mi se fâlfâie. Dă cu papagalu’ pupincureşte, bârfeşte. Nici că-mi pasă. Eu tac. Sau vorbesc cu cine cred că merită.
Se vede pe mutra lor că dacă nu dai din gură ca o morişcă te consideră prost. Este o vorbă: “Prostu’ dacă nu-i fudul…” în jurul meu văd cam mulţi fuduli. Prostimea nu e sănătoasă dacă nu se remarcă… în prostie. Bravo lor.
Linişte.
C.M.

Cum se manifestă fizic fericirea

2006-12-15T10:50:00.000+01:00

Respir calm. Sunt odihnit. Am o senzaţie de adormire. Ca un fel de stare de somn a conştiinţei. Am o mâncărime plăcută în nas, ca un fel de furnicături, vreau să strănut. Nu o voi face pentru că o să pierd fereastra. E destul un strănut. Privesc fix culoarea sau noaptea. Întuneric plăcut. Întuneric odihnitor. Culorile curcubeului. Ce simplu sună. De fapt e mult mai complex. E liniştea. Care mi se imprimă în oase, îmi intră în sânge, mă îmbată. Ascult fericire. Sunt singur. Sigur. Nu există nimic. Nu am nimic. Nu sunt. Vibraţii. Putere şi blazare. Nu vreau să fac nimic. Am tot ce vreau. Restul e trecător. Când nu voi mai fi, aşa voi fi.
C.M.

O altă sursă de fericire.

2006-12-15T10:49:00.000+01:00

Scriu ceva. Dar nu ştiu ce. Am descoperit ce vreau să scriu. Am deschis Winamp. Nu vreau să scriu nimic. Vreau să tac. Vreau să ascult. Nu îmi pasă. Deloc. Am tot ce-mi trebuie. Muzică. Ce e mai bun? Ce vreţi mai mult? Asclutaţi muzică clasică: Mozart, Beethoven, Vangelis. Ăştia-s preferaţii mei. Dar puteţi asculta ce vă place. Eu i-am redescoperit pe hard când căutam ceva house. I-am pus acolo de vreun an sau doi. Prost. Nu am acceptat tipul ăsta de muzică. De azi ascult asta. N-am pretenţii de intelectual, nu vreau să o înţeleg. Vreau să ascult.
E suprema fericire? Interesant e că trebuie să fi fericit, adică să înţelegi fericirea ca să aibă efect. Mi-am schimbat părerea. Nu-mi trebuie vin dacă îl am pe Mozart, nu vreau wiskey dacă ascult Beethoven, nu vreau, scotch, vreau Vangelis. Divin. Prea puţin spus. Nu am nevoie de cuvinte. Vreau să ascult. Tot.
C.M.

I’m running

2006-12-08T10:17:00.000+01:00

I’m running. I’m always running. I can’t stay. I can’t understand. I still regret. I regret I’ve turned my back on you. I’m running!
Forgive me! I want to be forgiven. I didn’t meant to do you harm. I am weak. I admit it. I was always weak. The weakness is my soft spot. I am soft. Forever I will be grateful to you. I’m running.
Happy. I can understand. NOW! Your strengths made me stronger. Your weaknesses made me understand my goodness. I can learn from you more than from all the books. And trust me, there are many! And many more would’ve come. Now, I don’t need them. I learn from you, from my life. I can understand you. Even if you can’t understand yourself! That is a blessing. I’m running!
The curse is to know too much. The knowledge comes with grate sacrifices. Even a part of the life, of my life, had to be sacrificed. You can’t understand the pain. I… Well it doesn’t matter. It doesn’t matter anymore. That made me evolve. And I’m still evolving now. I’m running!
I was cursed by my knowledge of the pain. So I’ve become powerful. I had to! I had to become a warrior or I would’ve been dead for long. That was my weakness. My quest for power. I understand now. And for that I will always be grateful.
Thank you… for giving me back to myself. I am whole once again. The funny thing is that now I am more powerful than ever. But it doesn’t matter now, it doesn’t matter at all.
Thank you for making me human once more.
I am weak. And I like it!
Catch you.
C.M.

Politica, frate?

2006-12-05T09:42:00.000+01:00

Pentru ca primul meu articol care a primit comment a fost unul politic m-am hotarat sa continui pe fagasul acesta in luna Ianuarie. Oricum, toata chestia asta cu fericirea m-a cam inmuiat. Deci o sa rvin la starea mea naturala de critic-politic-ironic. Daca va da roade, voi crea un nou blog doar pe tema asta. La mai multe commenturi
C.M.

Bitza - All star part one

2006-12-04T08:41:00.001+01:00

Ca să înţelegeţi mai bine ce am vrut să spun!

O sursă de fericire

2006-12-04T08:38:00.001+01:00

O să vorbesc de un subiect tabu: alcoolul.
Propun următoarea axiomă: Alcoolul este o sursă de fericire.
Ca să fi fericit nu trebuie multe lucruri. În principiu trebuie să ai o urmă de nesimţire care să te facă imun la stimulii nefericirii exterioare. Majoritatea sunt hipersensibili. Eu consider alcoolul ca un vaccin contra tristeţii. Persoanele predispuse la nefericire sunt cele care se vaccinează tot mai des. Astfel, fericirea devine o dependenţă. Persoane care nu mai suportă. Într-o oarecare măsură îi înţeleg. Cu siguranţă nu îi descosider.
Nu cred că există persoane cărora le place gustul, mirosul sau mai ştiu eu ce. Atunci ar consuma suc, bere fără alcool, etc. Senzaţia euforică pe care o ai este cea mai importantă. Nimic nu mai contează. Uiţi tot. De fapt e mai mult decât atât: nu ştii nimic. Trăieşti într-o Utopie. Propria Utopie.
Toate trec! Asta e cel mai important lucru pe care îl conştientizezi atunci când bei. A bea. O acţiune care te sustrage. De la orice… strică. Cred că ceva te poate sustrage de la nefericire trebuie să fie bun. Un viciu… bun. Sau, mă rog, relative bun. Ei nu plâng. Ei râd. Ei nu mai simt. Trebuie să înţelegeţi că au nevoie de o supapă. Toţi avem nevoie de una ca să ajungem la fericire chiar prin uitare.
Nu cred că un beţiv e mai puţin om decât tine, cel care citeşti ceea ce am scris aici cu o dezaprobare superioară în privire! Din contră! E o persoană mai sănătoasă moral, un om cu slăbiciuni, care acceptă slăbiciunile oamenilor din jurul ei. În fond, asta te face uman. Bunătatea. Slăbiciunea. Căderea. Şi apoi, te înalţă puterea de a te ridica. Un om care renunţă la alcool(ce să mai zic de droguri) e una dintre cele mai puternice fiinţe de pe Pământ. Nutresc o sinceră admiratie faţă de aceştia.
Nu zic că, pentru a fi fericiţi, trebuie să avem neapărat un viciu. Dar sunt puţini cei care înţeleg fericirea. Ce spun, aproape nimeni nu înţelege fericirea pe cale spirituală, nimeni nu iubeşte cu adevărat, până la uitare. Din prisma unei sticle se poate vedea cel mai uşor fericirea. Nu vă minţiţi că sunteţi fericiţi! Toţi avem frustrări. Nu există frustrări mici, doar frustrări adânc îngropate. Aveţi grijă, vor erupe! Au diverse nume: violenţă, divorţ, crimă, viol, perversiuni, sinucidere…
Cei ce îşi dau seama de ce beau şi ajung să înţeleagă starea la care ajung pentru puţin timp nu mai au nevoie de vicii. Evoluează. Da, evoluează prin viciu! Dacă sunt puternici.
Fericiţi cei ce cunosc Secretul lui Bacchus!
C.M.
P.S: Pentru curioşi, nu sunt alcoolic, nici măcar nu-mi place să beau, mă interesează mai mult starea care ţi-o dă consumarea acestui lichid între anumite limite.

Mă gândesc…

2006-12-04T08:37:00.000+01:00

Oare ce o fi şi cu fericirea asta? Cu toate articolele scrise despre fericire nu pot spune că sunt cu adevărat fericit. Dau sfaturi dar, nu pot să spun că sunt un exemplu de fericire sau bunătate.
Articolul acesta era menit pentru altceva dar tocmai mi-am dat seama de ceva. Blogul a contribui la fericirea mea. Să reformulez. Blogul mă ajută să îmi dau seama cum gândesc. Ce gândesc! Cred că în luna asta am înţeles ce am greşit, ce am făcut bine, ce îmi mai rămâne de făcut în viaţă… sau cel puţin o parte. Oricum m-am descărcat… de mine.
Am observat, spre surprinderea mea că nu am nici o antipatie, deşi chiar de curând credeam că urăsc pe cineva. Mai degrabă sunt cuprins de o nepăsare profundă faţă de unele persoane, faţă de altele nutresc admiraţie, iar faţă de altele sunt legat destul de puternic. Mă miră mai ales pentru că eu credeam că sunt mult mai rău, mai invidios şi mai insensibil. Asta e doar partea bună. Partea rea e că am o aplecare spre reverie/meditaţie şi sunt relativ nesimţit(or) faţă de stimulii înconjurători. :)
În ansamblu mi-am văzut calităţile şi mai ales mi-am peticit defectele(că de reparat nu poate fi vorba încă) doar într-o lună şi ceva, lucruri pe care alţii nu le pot face nici într-o viaţă. Sper că v-a plăcut şi vouă ce am scris, deşi sincer să fiu am scris mai mult pentru mine(de abia acum îmi dau seama!).
Pentru contribuţia sa la crearea blogului vreau să îi mulţumesc lui ZuZu, şi să vă dau link-ul către blogul lui: http://zuzu21.blogspot.com
Articolul acesta o să îl pun la secţiunea personale, deşi cam tot ce am scris este o părere strict subiectivă. De aceea îmi asum întreaga răspundere privind ideile debitate de mine.
Cu speranţa de a nu fi ofensat pe nimeni,
C.M.

De ce vreau să fiu fericit?

2006-12-02T18:51:00.001+01:00

Iar pun întrebări tâmpite! Ar trebui să mă îngrijoreze, pentru că începe să devină un obicei. Dar cred că ştiu de unde vine. Pun întrebări tâmpite ca să înţeleg lucruri importante.
Întrebarea asta mi-a venit de vreo câteva săptămâni când, într-o oră de dirigenţie am vorbit despre cele mai importante lucruri în viaţă: fericire, libertate, familei, bani, educaţie etc. Ce e mai important. Fericirea!
De ce vreau să fiu fericit?
M-am hotărât să răspund: de ce nu? Vreau să trăiesc. Totdeauna am vrut. Nu să mănânc ca să trăiesc. Ci să trăiesc ca să mănânc.
Să mă bucur. Să plâng. Să plec.
Să dorm. Să beau. Să mă întorc.
Să gândesc. Să mănânc. Să cunosc.
Să fiu bun. Să studiez. Să urinez.
Să iubesc. Să mă trezesc. Să fiu iubit.
Să dansez. Să mângâi. Să dăruiesc.
Să admir. Să simt. Să primesc.
Să călătoresc. Să lenevesc. Să greşesc.
Să citesc. Să râgâi. Să uit.
Să ascult. Să mă plimb. Să meditez.
Să vorbesc. Să văd. Să mişc.
Să alerg. Să aud. Să ajut.
Să cânt. Să ţip. Să exist.
Să trăiesc Să trăiesc Să trăiesc
… … …
Totul e important. Nu neglijati nimic. În fond, nimic nu e mai important ca viaţa. Iar viaţa este trăită cu adevărat dacă eşti FERICIT.
Vă doresc numai bine.
C.M.

Un Om

2006-12-02T18:46:00.000+01:00

C.M.

A venit timpul să vă spun povestea mea.
Eram un om ca toţi oamenii. Trăiam într-un apartament la etajul 7, mergeam la serviciu sperând într-o avansare, îmi duceam copii la şcoală, îmi iubeam soţia şi mă feream de socrii. Nu aveam prieteni, nu eram diferit. Eram cât se poate de comun. Din principiu.
În fiecare zi mâncam bine, chiar prea bine, dar ce vreti, la 40 de ani e ceva normal să ai burtică, aşa, ca un om fericit. Eram comod ca orice om care are un post sigur şi o familie fericită şi nu mai era nevoie să îmi folosesc prea mult mintea pentru că eram sigur de existenţa mea. Trăiam în starea asta de vreo 12 ani. Cam de când am încetat să sper. Nici eu nu ştiam de ce. Sau ce.
Până într-o seară… M-am întors acasă de la serviciu obosit. Copii erau la nişte prieteni şi nevasta a plecat la părinţii ei. Am băut o bere, m-am uitat la meci şi m-am culcat. Asta era pe la 11 seara. Aşa credeam că trece timpul.
Am mai visat câte ceva, am sforăit, m-a durut stomacul, am fumat şi în principal am dormit. Nu mă mai gândeam la nimic. Eram calm, nu mai visam, nu mai gândeam dar lipsea ceva. Ce? Nu ştiam dar nici nu vroiam să ştiu. Las întrebarea să mă cuprindă. Dar…
Simţeam o greutate pe piept. M-am întors pe o parte şi am încercat să adorm… Era o greutate tot mai mare ce mă înconjura… Nu puteam să mă mişc liber... Am încercat să deschid ochii dar nu puteam! Ajutor! Nu vorbeam. Mă aud însă. Simţeam că mă acoperă o cantitate mare de bolovani. Atunci am încercat să lupt: am început să împing pe rând toate pietrele de pe mine… împingeam una… cădea alta mai mare peste mine… tot împingeam... fără oboseală… fără durere… am împins pietre tot mai mari… veneau… mă aplatizam odată cu fiecare bolovan împins… doar braţele mai erau puternice… eram o masă amorfă… lovită…modelată…strivită… am continuat… continuat… simţeam pe piept greutatea universului ce mă acoperea… treptat… trept… era o greutate… Imensă… Plăcută… Ultimă… o ridicam metodic… o aruncam… se dubla… aruncam… aruncam… cu ultimele forţe… era de două ori mai greu… ultima piatră… NU… împingeam… până când?... DA!!!... AM GĂSIT!... EU SUNT RĂSPUNSUL!... eu sunt…
Mi-am dat seama în sfârşit. Eu nu trebuie să lupt! Nu mai împing. Eu sunt parte din Univers şi Universul e parte din Mine. Limite? … nu mai sunt…
Şi m-am trezit. Era 3 noaptea. Fără să mă gândesc am deschis fereastra şi am început să plutesc. În alte condiţii m-aş fi întrebat cum e posibil sau cel puţin aş fi aplicat legile fizicii dar acum mi-a fost destul să cred că mă ţine capul meu gol la suprafaţă. Ca în apă. Nu gândeam nimic. Nu mai am întrebări. Nu mai avea sens. E destul să ştiu că sunt. Zburam spre răsărit. Cu aripi? Niciodată nu m-a interesat esteticul. Sunt în aer mai mult pentru că aşa vreau decât ca să ajung undeva. Vedeam oameni mici chiar sub mine şi ei se uitau în sus drept spre mine. Dar erau orbi. Nu mă vedeţi!? Totuşi priviţi spre mine. De ce? Înţelegeţi singuri. Ignoranţi!
Oricum, eu plutesc. Mă atrage ceva. Nu mai pierd vremea. Ce e vremea? Timp? Nu există! Sunt tot timpul. Limită? Nu simt asta. Sunt. În prezent. Clipa e suficientă. În clipă mi-am dat seama de ceva:
Nu am nevoie de întrebări. Nu au sens. Eu nu pun întrebări ca să aflu. Unele răspunsuri pot avea forma unor întrebări. Pentru că unele întrebări nu au răspuns. Dar gândesc răspunsurile fără să le ştiu.
Am ajuns. Unde? Nu contează. Am coborât sau am urcat? La poartă.
Acolo era un om care mă vedea.
-Da, sunteţi tot mai puţini, spune el.
-Suntem?
-De unde crezi că este atâta energie. Nu eşti singurul. Dar ştiai asta!
-Da. Eu ce scop am? Există Scop? mă întreb, dar nu găsesc răspuns.
-Desigur. Dar asta nu o poţi ştii, răspunse mirat. Nu ştiu nici eu!
-De ce?
-Există o limită. Mai departe e haos.
-Nu! Nu există! Vreau să ştiu!
-Haos.
-Dar ce e…
-Deci eşti unul dintre cei care au aflat brusc. Nu ai fost pregătit.
-Da. Dar am primit. De ce?
-Răspunsul… E în tine. Lasă-l să ţi se arate.
Şi nu a mai fost. Ce era?
Deci am o limită? Nu! Doar nu am control. Încă. Oare? Nu e loc pentru întrebări. E destul să ştiu. Mi se pare amuzant că acum când ştiu totul îmi dau prost sunt. Deşi sunt parte din tot mai am mult până la desăvârşire. Dacă există aşa ceva! Nimeni şi nimic nu poate cuprinde Totul. Acea fiinţă care ar face-o nu ar mai avea sens. Dacă aş şti tot aş fi ca un copil care are doar o jucărie: când m-am plictisit de ea trebuie să dispar. Mă gândesc cât de deştept mă consideram înainte. Eram un peşte într-un acvariu. Eram mândru de mine pentru că vedeam apa în care înotam. Cu o mutră tâmpă refuzam să înţeleg restul lumii. Blestemul omului este mândria. Blestemul meu a fost mândria. Ce am ajuns?
Din lipsă de ocupaţie am întors privirea spre pământ. Câtă mişcare! Ce puţin sens! Oare cum mai rezistă? Dacă nu ar fi câteva puncte de linişte totul s-ar prăbuşi. Totul este susţinut de unele zone de gândire şi de ceva fericire presărată din loc în loc. Nu neapărat în cele mai dezvoltate regiuni. Categoric, nu în oraşe! În locurile astea oamenii uită până şi să respire, ca să nu mai pomenesc de bucurie. Nu au timp?! Un sfat: cu cât vă grăbiţi mai mult cu atât timpul trece mai repede. Timpul e doar în mintea voastră. Îl aveţi dacă vreţi, nu dacă fugiţi după el. E timp destul pentru a trăi.
Eu nu am trăit până acum. M-am mulţumit să lucrez, să mănânc, să mă uit la TV. Privind în urmă îmi dau seama câte lucruri inutile fac. Faceţi! Dar nu e prea târziu. Am crezul acesta odată cu eliminarea Timpului. Ultimul minut din viaţă e o eternitate.
Uitaţi! Apogeul. Un om se spovedeşte. Preotului? Nu. Nu mai are timp să-l cheme. Dar are timp să se ierte! Veacuri în care îşi vede viaţa, îşi vede greşelile şi chiar le schimbă:
-Vă iert, vă iert pe toţi!
Priveşte Universul. EL.
-Văd! Sunt!
Vede legătura…. Îl simte.
Deschide larg braţele:
-Rămân!
Da, Ierţi, Vezi, Rămâi. Fără regrete!
-Cine eşti? Cum ai aflat?
-Deci nu ştii tot?
-Da, văd acum: eşti eu!
-Dar de ce mă vezi? Ce trebuie să înţelegi?
-Voi afla. Am tot timpul din lume.
-În timp, nu. Mai mult în linişte.
Deci Iert, Văd, Rămân. Nu regret.
Puţini îşi dau seama însă. Se consideră prea mici, prea mari. Sunteţi prea puternici sau prea neînsemnaţi ştiţi că sunteţi reţeta ideală. Bun sau rău, înger sau demon, am de ales. Am fost creaţi liberi. Legile nu există, există alegerea. Asta va duce la înlocuirea legilor cu raţiunea. În final, până şi raţiunea va fi înlocuită. Cu senzaţia. E destul să simt. Raţiunea e insuficientă. Voi mai exista atunci? Inevitabil, sunt liber!
Însă trebuie să înţelegem asta până nu plecăm. Să plecăm liberi. Să acceptăm, nu să fim obligaţi. În final trebuie să ne găsim locul. Locul meu e aici.
M-am întors acasă. Dar casa nu mai exista. Pentru mine totul a devenit casa mea. Nu sunt un străin. Nu mai sunt exilat! Ce relative mi se par acum casa, familia, copiii. S-au generalizat. Familia mea este lumea.
Gândiţi puţin. Dacă am copii, fraţi, părinţi în lume, dacă sunt eu în toată lumea de ce să mă mint, să mă ucid, să mă fac să sufăr? Oare mă urăc atât de mult încât am o plăcere perversă atunci când mă rănesc? Sau sunt orb?
E uşor să creezi lumea perfectă atunci când eşti perfect. Da, perfect! Şi nu sunt doar eu. Toţi suntem. Sunteţi! Încetaţi să mai gândiţi pentru o clipă şi veţi asculta perfecţiunea din voi. Respiraţia, inima, liniştea. Odată descoperită va deveni permanentă. Atunci veţi visa că zburaţi. De fapt, chiar asta faceţi! ZBURAŢI. Doar că aţi uitat.
Care e sensul? Nimic nu e mai important. Binele începe cu mine. Răul se termină cu mine. Eu schimb lumea făcând parte din ea. Înlocuiesc răul cu binele, minciuna cu adevărul, tristeţea cu zâmbetul, durerea cu fericirea. Sau invers. Depinde doar de mine.
De asta renunţ la Putere. Renunţ la Zbor. Renunţ la Sens. Dar nu sunt mic! Nu sunt slab! Odată ce l-am găsit nu îl mai pot pierde. Doar îl uit. Mai bine!
Sens?
Un Om.

Pentru blogerii de pretutindeni

2006-12-02T18:45:00.000+01:00

Ceva foarte interesant... in Jurnalul National
http://www.jurnalul.ro/articol_67489/blogul._pe_bani_sau_pe_glorie_.html

O alta abordare

2006-12-02T18:44:00.001+01:00

Pentru că auzul e mai puţin folosit în viaţa de zi cu zi decât văzul a fost mai puţin influenţat de închiderea simţurilor. De aceea se pot percepe şi sentimente. Fericirea. Auzul e una dintre deschiderile omului spre…, trecând peste aparenţe şi observând esenţa.

Vreau să vedeţi ceva. Să Înţelegeţi ceva!
Ce e dincolo?

Dance for life

Secretul fericirii

2006-12-02T18:23:00.000+01:00

Observaţia. Te plimbi, bei, mănânci, dansezi, dormi. Ascultă. Priveşte. La început nu o să vezi nimic. Nu o să auzi nimic. Pentru că simţurile sunt limitate. Pur şi simplu nu sunt de ajuns. Dacă nu cedezi vreo câteva zile/luni/ani începi să înţelegi. Ce? Nici nu ştiu. Nu e atât de important ce înţelegi. E mai important să înţelegi. Pare atât de simplu. Tot.
Pentru început ascultă cum gândeşti. Vezi că nu pui nici punct, nici virgulă, ce-ţi trece prin cap n-are nici o logică. Şi dupaia uită-te în jur. Vezi cum o grămadă de tâmpiţi, intelectuali cică, încearcă să pună ordine într-un haos perfect. Vezi manuale care, în loc să sintetizeze lucrurile le complică. Vezi profesori care strâng de gât orice idée care nu face referire la ce-or fi citit/tocit ei. Vezi tocilari. Nu vreau să acuz pe nimeni. Tocilarii sunt nişte paradoxuri. Oamenii-calculator. Pot fi foarte uşor înlocuiţi cu un search pe Google. Pentru mine chiar atât valorează. Oamenii ăştia sunt de compătimit. Gândiţi-vă că stau acasă, merg la şcoală, mănâncă, dorm, învată, învaţă, învaţă… Dar nu văd nimic. Asta vrea să creeze societatea capitalistă? Nişte oameni-serie? Roboţei care nu văd imaginea de ansamblu? Ei pot fi controlaţi…
Ce vă sugerez eu? Nu vă lăsaţi programaţi. Alegeţi. Iubiţi. Trăiţi. Las-o naibii de şcoală că oricum o să uiţi, nu-ţi foloseşte la nimic. Sau dacă îţi place atât de mult să înveţi fă-o pe cont propriu. Nu învăţa. Studiază. Problema studiului e că poae fi făcut doar de oameni cu iniţiativă, cu IDEI. Altfel spui ceva ce s-a mai spus. Plagiezi. Aşa văd eu şcoala. O fabrică de plagiatori. De ce credeţi că downloadul referatelor de pe net a devenit o adevărată industrie? Fă ceva nou, sau dacă nu, cel puţin fă-o diferit. Lasă naibii regulile. Astea-s pentru cei multi. Turma. Vei fi exclus. Şi ce? Tu ştii! E suficient. Dacă nu, eşti slab. Îţi meriţi soarta.
Gândeşte. Pare atât de simplu. NU! Nu e! Nu copia, nu-ţi însuşi ideile altora. Crează-le pe ale tale. Un Dumnezeu. Creator! "După chipul şi asemănarea Domnului”. Nu pierdeţi acest dar nepreţuit. Asta e cea mai mare putere pe care o puteţi avea. Omnipotenţa: puterea de a crea!
O idee valorează mai mult decât o viaţă de muncă. Dacă ai nevoie de informaţie o găseşti la câţiva paşi. Mai greu e să o transformi, să o sintetizezi în câteva cuvinte care vor deschide o nouă poartă spre Absolut. Ce credeţi că au fost geniile? Eu nu îl consider pe Eliade un geniu. A fost mai mult un designer de idei. A luat mitologia şi a învelit-o în neologisme. A sintetizat. A studiat mult. Ăsta e meritul lui. Îl respect. A sintetizat mitologia unei planete. Dar atât. Nu a creat. Nu se poate compara cu Eminescu. Chiar dacă unii îl consideră pueril, a avut scâteia unui adevărat luceafăr. Citiţi Glossă. Veţi înţelege. Dacă aveti o cât de mică putere de pătrundere. Fiecare vers e universal. Perfect.
Cred că idealul întelepciunii/fericirii/sf…….. e observaţia. Când începi să întelegi viaţa, să-ţi arunci ochelarii de cal, nimic nu mai contează. O să începi să iubeşti lumea, oamenii. Nimic rău nu te mai atinge. Moartea e ceva abstract. Vezi că… Nu, nu vezi… Cum să zic? Ştii… nu! ….. că nu va fi un sfârşit. Niciodată.
Eşti LIBER!
C.M.

Reţeta mea de fericire

2006-12-02T18:20:00.001+01:00

Ca să fi fericit tre’ să alegi asta. Am Ales! Nu sunt pentru fericirea solitară, chiar dacă femeia e uneori foarte complexă. Dai rateuri de nenumărate ori, dar pentru că balta e plină de peşte, poţi s-o găseşti pe cea potrivită. Pentru EA merită să dai rateuri.
Pentru prepararea unei fericiri imediate, permanente, fără E(go)-uri şi fără conservanţi aveţi nevoie de:
1 bucată băiat, preferabil copt;
1 bucată fată, proaspătă, aspectoasă, nu prea (f)rigidă;
ceva mâncare(suficientă), băutură (ne)alcoolică(mâncarea pe care o vei prepara e mai mult un desert, nu ţine de foame);
1 cabană, relativ izolată, dotată cu unu, două paturi,baie interioară, apă curentă;
timp, în jur de 1 săptămână, preferabil de la Crăciun la Anul Nou(inclusiv);
ceva măsuri contra(ceptive) plictiselii;
Cele două ingrediente trebuie să aibă în compoziţie cel puţin un element în comun. Acest element trebuie găsit înainte de aşezarea lor în acelaşi vas. Nu încercaţi să amestecaţi uleiul cu apa!
Aşezi cele două bucăţi de oameni în aceeaşi cabană, lăsând amestecul să se omogenizeze, treptat. De obicei e suficientă 1 zi, în cazul timidităţii ieşite din comun, 2 zile. Timiditatea e ca sarea în bucate: fără ea o relaţie e dietetică. Mie îmi place mâncarea condimentată. Chiar dacă o să mor mai repede. Fiecare cu gusturile lui.
Realizarea contactului se face treptat, glume, amabilităţi, complimente şi multă, MULTĂ înţelegere. Din partea amândurora. Comunicaţi. Cu adevărat. Inclusiv comunicare fizică. E foarte importantă în omogenizarea amestecului. O privire, o atingere. Mâncarea e ceva foarte important.
De aici fiecare cook chef se descurcă, pentru că nici o mâncare nu e ca aceea gătită anterior. Ceea ce sugerez e originalitatea. Asta e sarea şi piperul.
Nu o să vorbesc prea mult despre aluat. Doar în general. Fiecare îl frământă în stilul lui. În cele mai multe cazuri aluatul trebuie frământat bine. Chiar dacă pare fragil, capătă consistenţă pe parcurs. În cazul în care nu are drojdie, încercaţi mai încet. Frământarea aluatului nu e neapărat necesară, dacă ingredientul nu e pregătit. Mie îmi place la fel de mult lipia.
Vă sugerez să nu folosiţi f(ri)/(u)teuze. Nu merită deranjul. Ăsta e cel mai comun ingredient de pe piaţă. Aproape totdeauna e expirat.
Mai importantă e legătura. Orice aluat are cocoloaşe. Trebuie doar timp pentru ca acestea să dispară. Fără grabă. Dacă nu sunt defecte care strică produsul final, acceptaţi-le. Singura mâncare care rezistă în timp e cea imperfectă. Nu folosiţi conservanţi. Consumatorul adevărat va prefera întotdeauna mâncarea ecologică. După 1 săptămână veţi scoate din cuptor o mâncare cu adevărat deosebită.
Poftă bună!
Your chef,
C.M.

E COOL să fi fericit?

2006-12-02T18:19:00.000+01:00

+COOL? Mă simt ca un tâmpit punând o astfel de întrebare. Pentru că acest cuvânt caracterizează generaţia mea! Cam asta încercaţi, asta încercam şi eu până de curând. Să fiţi în Trend. M-am săturat. Vreau să simt. Nu-mi pasă ce credeţi. Fiţi COOL! Trăiţi pentru alţii! Eu voi trăi pentru mine. Şi pentru cine contează.
Fericire. Cred că… E atât de aproape. O ating… aproape. Cum să fiu fericit? Alegând fericirea. E atât de SIMPLU! Am uitat noţiunea asta. Simplu. Fără bani, fără mobil, fără maşină, fără putere, fără influenţă, fără alcool, fără fals, fără minciună, fără feţe, fără tutun, fără ambalaj, fără gânduri, fără… fără EU! Respir.
Spuneţi ce vreţi! puţin îmi pasă. Eu văd, sunt liber să o ating. Voi sunteţi închişi. Paradoxal, nu vedeţi cuşca. Închisoarea. De ce? E creaţia voastră. Aşa v-aţi născut. Din generaţie în generaţie închişi; nu evadează nimeni. NIMENI! Chiar dacă cineva v-ar arăta drumul, l-aţi pune la zid. Nu voi sunteţi de vină, la fel cum un orb nu e vinovat că nu poate vedea.
Treziţi-vă! Treziţ-vă! Treziţ-vă, ce naiba! Sunt obosit... E greu să fi fericit între pragmatici. La unu’ nu-i place că îl depăşeşti, una are de oferit doar crupa, altul vrea să-ţi tragă clapa la bani, alta e EGOdeus, unul se crede macho, una îşi prezintă cu mândrie calitatea de futeuză, alţii se remarcă neîncetat, sau cel puţin aşa cred. Ce contează? Ce conteză cu adevărat?
Gândesc? Nu. Nu sunt deştept. Nu vreau să fiu deştept! Vreau doar să înţeleg. Vreau să gust viaţa. Să nu fiu blazat. Să învăţ să mănânc, să beau, să dorm. Nu mă grăbesc. Viaţa-i scurtă? Grăbeşte-te şi o s-o pierzi! Timpul. E maleabil. Cu cât te grăbeşti mai mult cu atât pare să treacă mai repede, cu atât trăieşti mai puţin. Nu fugi după Timp: Timpul va fugi de tine. Calm. Totdeauna calm. Viaţa trebuie trăită. E Timp destul. Destul pentru toţi.
Fericirea se leagă în mare parte de persoanele cu care intri în contact. Problema de bază a capitalismului este că oamenii sunt obligaţi să concureze, să distrugă alţi oameni. Câţi oameni trebuie să eşueze pentru ca TU să ai o carieră de succes? E loc pentru toţi. Dacă nu puteţi să creaţi, nu distrugeţi!
Există un singur mod de a elimina relaţiile sociale neviabile. Ocoliţi persoanele respective, mai ales dacă au un Ego nemăsurat. Nu merge altfel. Poţi să te cerţi, chiar să loveşti. Dai şi primeşti durere. Există o lege a conservării. Orice dai vei primi înapoi. Poţi să oferi bunătate. Bunătate fără interese, pură; să accepţi greşelile, ticuri; aici intervine Egoul: nu va fi niciodată bine, unii oameni trăiesc pentru conflict; oameni instabili, mereu nefericiţi, mereu în concurenţă- reală sau fictivă- cu alţii. Păcat. Trist. Vă doresc fericire. Sau cel puţin să o puteţi vedea. Ocoliţi-i! Puteţi să încercaţi să îi schimbaţi. Nu are sens. Credeţi-mă pe cuvânt. Chiar dacă temporar se observă o ameliorare, nu poţi schimba un om. În fond, de ce aş face-o? Vreau!? NU POT!!!
Eu nu am probleme. Nu le iau în seamă. Nu merită efortul. Nu regret niciodată viitorul. Învăţ din el. Vizualizez doar momentele frumoase. Îmi fac timp să trăiesc. Iertaţi. TOTUL.
C.M.