Ce-i aici? Văd mai multe nuanţe de negru. Indescifrabile. Negru adânc, negru superficial, negru alb, negru dureros. Negru. Pe fundalul negru pot colora cu gândul. Gândul alb, urât, deschis, strălucitor. M-am întors? Nu, nu e la fel. E altfel. Aici nu ştiu, aici pot trăi în afară, pot creea din negru şi alb. Dar de unde negru şi alb? Eu.
Negru şi alb. Alb şi negru. Cu adâncimi, purităţi şi sonorităţi diferite. Unele rezonează, altele scârţâie. Mă văd în oglinda neagră. Sunt alb. Mă uit în oglinda albă. Negru. Oglinda albă şi neagră se reflectează reciproc. Au crăpat. Nu mai e alb şi negru. Nu mai e nimic. Plutesc? Parcă... Dar dacă? ...nu mai plutesc...
Curg, în valuri, mă izbesc de malul negru şi malul alb care nu există. Un scârţâit duios de non. Nimic ce se pare că nu mai... nu... se reîntoarce. Lenea plăcută a nonului mă absoarbe. Şi îmi spune poveşti. Trăiesc sfârşitul. Un început constant. Plăcut şi proaspăt până la capătul timpului care nu există.
- Mă aude cineva?!
- Ce se întâmplă?
- De ce?
- Ce vreau?
- Am vreun trecut?
- Exist?
- Calm şi Nelimitat, Sunt dincolo... de Alb şi Negru.
- Le-am distrus. Mă mărgineau. Dar nu e destul.
- Vreau un reper. O bornă a dimensiunii Mele.
- Sunt Mic. Mă gândesc la ceva mare.
O linişte totală, profundă. Mă gândesc la stele. Aprind becurile. Cam multe? Cu ce le plătesc? Deschid nişte geamuri să nu se aglomereze. Lumina păleşte.
-De abia le-am aprins!
Le aprind din nou. Pe altele le sting. Nu am şters praful de mult. Las’ că mai domoleşte lumina asta albă. Praful e negru ca să nuanţeze albul. Am uitat ceva? Cam rigide. M-am plictisit, nu mai lucrez la interior deloc. Casc, vreau să mă odihnesc Mult. Dar am mişcat câteva becuri. Alea au mişcat altele. Ce vâjâit plăcut, lumina desenează forme ciudate pe praf. De ce trece prin mine? A, pentru că sunt afară! Stai, nu vreau să calc în praf. O să rămână pe mine. Bag o mână înăuntru, şi o scot pictată în alb şi negru. Nu o să mai fac asta niciodată! Asta o să fie singura legătură cu camera asta. Mă duc la culcare. Vor termina ei treaba în locul meu.
M-am aşezat în pat.
...
M-am trezit cu mâna încordată. Nu mai era alb-negru. Avea o culoare galben-roşcată. Da, aşa se numesc sunetele astea. Ce s-a întâmplat?! Mă mişcam. Pentru prima oară mă mişc. Dar asta înseamnă... Am ajuns în camera pe care am închis-o pentru totdeauna? Cum? Nu mai pot ajunge înapoi? Mai văd şi alţi oameni plini de praf ca şi mine. Om? Daaa! Dar atunci...
Uite un bec slăbuţ. Ar trebui schimbat, cam pâlpâie. Nu ajung la el! De ce e aşa mare şi galben? Când l-am instalat era alb! Şi ce-i cu sunetul ăsta? Dar culorile? Îmi amintesc că erau negre. S-au schimbat cât m-am odihnit? Dar de ce sunt aici? Mâna! M-am murdărit apoi m-am colorat. Nu mai sunt transparent! O nouă senzaţie.
Da, m-am trezit. Oare dacă o să adorm voi reveni?
Vreau să revin?
Negru şi alb. Alb şi negru. Cu adâncimi, purităţi şi sonorităţi diferite. Unele rezonează, altele scârţâie. Mă văd în oglinda neagră. Sunt alb. Mă uit în oglinda albă. Negru. Oglinda albă şi neagră se reflectează reciproc. Au crăpat. Nu mai e alb şi negru. Nu mai e nimic. Plutesc? Parcă... Dar dacă? ...nu mai plutesc...
Curg, în valuri, mă izbesc de malul negru şi malul alb care nu există. Un scârţâit duios de non. Nimic ce se pare că nu mai... nu... se reîntoarce. Lenea plăcută a nonului mă absoarbe. Şi îmi spune poveşti. Trăiesc sfârşitul. Un început constant. Plăcut şi proaspăt până la capătul timpului care nu există.
- Mă aude cineva?!
- Ce se întâmplă?
- De ce?
- Ce vreau?
- Am vreun trecut?
- Exist?
- Calm şi Nelimitat, Sunt dincolo... de Alb şi Negru.
- Le-am distrus. Mă mărgineau. Dar nu e destul.
- Vreau un reper. O bornă a dimensiunii Mele.
- Sunt Mic. Mă gândesc la ceva mare.
O linişte totală, profundă. Mă gândesc la stele. Aprind becurile. Cam multe? Cu ce le plătesc? Deschid nişte geamuri să nu se aglomereze. Lumina păleşte.
-De abia le-am aprins!
Le aprind din nou. Pe altele le sting. Nu am şters praful de mult. Las’ că mai domoleşte lumina asta albă. Praful e negru ca să nuanţeze albul. Am uitat ceva? Cam rigide. M-am plictisit, nu mai lucrez la interior deloc. Casc, vreau să mă odihnesc Mult. Dar am mişcat câteva becuri. Alea au mişcat altele. Ce vâjâit plăcut, lumina desenează forme ciudate pe praf. De ce trece prin mine? A, pentru că sunt afară! Stai, nu vreau să calc în praf. O să rămână pe mine. Bag o mână înăuntru, şi o scot pictată în alb şi negru. Nu o să mai fac asta niciodată! Asta o să fie singura legătură cu camera asta. Mă duc la culcare. Vor termina ei treaba în locul meu.
M-am aşezat în pat.
...
M-am trezit cu mâna încordată. Nu mai era alb-negru. Avea o culoare galben-roşcată. Da, aşa se numesc sunetele astea. Ce s-a întâmplat?! Mă mişcam. Pentru prima oară mă mişc. Dar asta înseamnă... Am ajuns în camera pe care am închis-o pentru totdeauna? Cum? Nu mai pot ajunge înapoi? Mai văd şi alţi oameni plini de praf ca şi mine. Om? Daaa! Dar atunci...
Uite un bec slăbuţ. Ar trebui schimbat, cam pâlpâie. Nu ajung la el! De ce e aşa mare şi galben? Când l-am instalat era alb! Şi ce-i cu sunetul ăsta? Dar culorile? Îmi amintesc că erau negre. S-au schimbat cât m-am odihnit? Dar de ce sunt aici? Mâna! M-am murdărit apoi m-am colorat. Nu mai sunt transparent! O nouă senzaţie.
Da, m-am trezit. Oare dacă o să adorm voi reveni?
Vreau să revin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu