Călătorie de plăcere

Merg pe tren. Compartimente mizere, miros înţepător de urină, şi oameni.
Cel mai important, oameni! Mult mai puţin decât nişte fiinţe active, fiinţe ce gândesc sunt, deşi le este frică să recunoască, o grămadă de automate. Cu o durată de programare mai mare decât a maşinilor propriu-zise sunt, totuşi, nişte maşini.
Uite omul din colţ, de pildă: stă, fumează, nu se întreabă de ce face asta, sau cum ar fi dacă nu ar face-o! Asta a facut din liceu, sigur nici el nu ştie de ce dar acum nu mai poate renunţa.
Trage fumul ţinând ţigara cu două degete îngălbenite. Între două fumuri i se văd dinţii la fel de galbeni, cu excepţia locurilor unde sunt negrii, cariaţi din cauza că nu a mai folosit periuţa de câţiva ani. A înlocuit un automatism sănătos cu unul distrugător fără a-şi da măcar seama de asta. De ce nu gândeşte? De ce?
Nimeni nu o face pentru el. E un om pierdut, unul din cei mulţi care se mulţumeşte să-şi potolească instinctele animalice. Totuşi, avem raţiune! Sau nu?
„Trenul Foamei", aşa se numeşte trenul ce face drumuri între Iaşi şi Cluj. Poţi merge cu acest tren sau nu. Depinde de fiecare. Poţi vedea durerea sau o poţi simţii pe pielea ta. Dacă accepţi. Orice ţi se întâmplă are legătură cu tine. Numai cu tine! Durerea există. E bună sau rea?
Dar ce ne-am face fără ea? Fără pericol, fără durere? Nu sunt adeptul unui mediu protejat. Un astfel de mediu naşte inadaptaţi. Ca cel din colţ. Oamenii trebuie să-şi poată purta de grijă. Ca să fie liberi trebuie să înveţe asta. Să îşi câştige Libertatea!
Oare cum o fi în paradis? Dacă e perfect, e prea perfect ca să fie bine. Sau o fi doar o călătorie? De plăcere! Cred că trăiesc în paradis! Chiar dacă ocazional miroase a urină. Voi nu?
C.M.