Cum se face că majoritatea oamenilor pe care îi cunosc cred în orice, mai putin în Dumnezeu? Ete că iar mă arunc în filozofie!
Am vb cu un coleg despre Cel amintit mai Sus. Un matematician în devenire, băiatu ăla. Spunea că Dumnezeu poate fi exprimat prin matematică. Cică un prof universitar, care probabil l-o prins pe Mnezo d-un picior, a spus/scris undeva, cândva că Dumnezeu(D)=infinit(inf). Desigur, l-am contrazis pe băiat, mai ales de dragul de a livra un contraargument, dar şi din motivul că e un subiect prea mare şi matematica e o materia prea mică. Chiar în cazul în care ar evolua exponenţial.
Totuşi, să nu fiu chiar aşa a dracu’ şi să acord acestei teorii o şansă.
Deci D=inf. Ok. Inf+inf=inf. Dar Există ceva mai mare decât D? Matematica ne învaţă că pt orice inf există un inf mai mare. Deci există o inf de D? Sau D e în expansiune. Poate a doua parte e mai probabilă. Atunci D e tot ce există, material, spiritual, negândit chiar. Dacă e tot ce s-ar putea gândi/imagina vreodată, atunci există un inf suprem. Cine greşeşte, matematica sau D? Probabil că eu. Dacă matematica nu greşeşte niciodată, e unicul răspuns, iar să spui de D că greşeşte e o blasfemie atunci mai rămân io. Staţi, că nu-i gata! Dacă D= inf, atunci D e nisip, apă, gol, piatră, Eu, Tu. Păi dacă Eu e Dumnezeu(sau Dumnezeu e Eu, am ajuns să-l parafrazez pe Arghezi) atunci nici eu nu greşesc. Reconfortant, nu? Sau o fi blasfemiator, sugerează că Dumnezeu ori nu e Atotputernic, ori nu e Perfect.
Din păcate/fericire oamenii au simplificat mult lucrurile. Pentru ei nu există gri. Există doar Alb sau Negru. Dumnezeu sau Diavol(Dv). Şi au făcut asta în ciuda celui mai bun exemplu de gri care se află chiar sub(în) nasul lor. Ei înşişi. Omul e gri. E făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Oare e atât de greu să conchidem că şi D e gri? Asta, cel putin din câte ştiu eu(şi ştiu foarte puţine) e o teorie nouă. Sau poate nu. E prea complicat să continui pe firul ăsta aşa că o să dezvolt ce ne-a învăţat religia de secole: D=alb, Dv=negru.
Mama naibii, să nu pierd şiru. Aşa. Deci D=inf. Atunci e format din 1+1+1+…+1 de o inf de ori. Ăia or fi atomii, sau noi? Da ce ne facem cu -1? Da cu –inf? Oare –inf o fi anti-Dumnezeu, sau ceva care are rolul de a nega pe D. Dv? Cred că e relativ clar că există un –inf la fel cum există un inf. Dacă ar fi doar una dintre ele… ei, nimeni/nimic nu poate creea ceva ce nu cunoaşte/nu există în propriul lui macro/microunivers. Echilibru? Şi ce-i zero?
Început? Sau ceva mai mult. Nimicul suprem? E clar că nici inf nici –inf, nici D nici Dv nu ating 0. Asta ar distruge echilibrul. De fapt echilibru ăsta e o balanţă? Atunci baza ei este 0. Punctul terminus, Λ şi Ω. Plus că e unic, singur, gol. În acelaşi timp un izvor al lui D şi Dv. Deci adevăratul Dumnezeu e legea punctului 0. Care nici nu există!!!
0 nu există. Poate greşim/greşesc! Sau poate nu. Dumnezeu nu ştie un lucru. Când s-a născut, respectiv când o să moară. Deci nu cunoaşte valoarea 0. Asta dacă presupunem că e imaculat şi nu are o culoare gri de natură umană. Atunci se complică lcrurile. Atunci D cuprinde şi 0. Un 0 care e singurul lucru ce îl face să ne fie superior. Dacă mă gândesc la Biblie, poate o fi adevărat. Da, cred că înteleg. La început omul era animal/plantă/mineral. Nu prea contează, pentru că nu era conştient de el. Ce nu avea? Nu avea nuanţă, nu era gri. Nu putea alege ce să fie. Asta s-a rezolvat odată cu fructul cunoaşterii Binelui şi Răului. Nu înteleg de ce Eva, sau cine-o fi fost e arătată cu degetul pentru acest lucru, când de fapt ne-a adus cu un pas mai aproape de Dumnezeu. Doar un pas. Mai este unul. Fructul Nemuririi. De fapt e o juma’ de pas, că odată ce conştiinţa există, ea nu poate fi pierdută, deci nu poate trece decât printr-o pseudomoarte care să hotărască calea: alb sau negru.Cam ca un fel de decantare a fiinţei.
Rămânând în domeniul Genezei, poate omul e mai aproape de D decât crede. Dumnezeu S-a creat: a fost conştient că există. Dar omul ce a făcut: s-a creat la rândul lui. În ciuda vointei lui Dumnezeu! Cam aşa am înţeles eu acea parte a Bibliei. Odată ce Omul a fost alungat din Eden, înseamnă că a putut intervenii în creaţie. A fost alungat pentru că nu avea experienţă, pur şi simplu nu puteau exista zei infantili. Odată ce ar fi mâncat din Pomul Nemuririi, ar fi ajuns etern. În acel moment nu se mai punea problema lui Dumnezeu. Pentru eternitate timpul devine insignifiant. Ce contează câtiva Eoni mai puţin pentru cineva care are tot timpul din Univers înaintea sa? Deci 1=inf?
Interesantă matematica asta! Sper să nu fi blasfemiat (prea) mult!
Am vb cu un coleg despre Cel amintit mai Sus. Un matematician în devenire, băiatu ăla. Spunea că Dumnezeu poate fi exprimat prin matematică. Cică un prof universitar, care probabil l-o prins pe Mnezo d-un picior, a spus/scris undeva, cândva că Dumnezeu(D)=infinit(inf). Desigur, l-am contrazis pe băiat, mai ales de dragul de a livra un contraargument, dar şi din motivul că e un subiect prea mare şi matematica e o materia prea mică. Chiar în cazul în care ar evolua exponenţial.
Totuşi, să nu fiu chiar aşa a dracu’ şi să acord acestei teorii o şansă.
Deci D=inf. Ok. Inf+inf=inf. Dar Există ceva mai mare decât D? Matematica ne învaţă că pt orice inf există un inf mai mare. Deci există o inf de D? Sau D e în expansiune. Poate a doua parte e mai probabilă. Atunci D e tot ce există, material, spiritual, negândit chiar. Dacă e tot ce s-ar putea gândi/imagina vreodată, atunci există un inf suprem. Cine greşeşte, matematica sau D? Probabil că eu. Dacă matematica nu greşeşte niciodată, e unicul răspuns, iar să spui de D că greşeşte e o blasfemie atunci mai rămân io. Staţi, că nu-i gata! Dacă D= inf, atunci D e nisip, apă, gol, piatră, Eu, Tu. Păi dacă Eu e Dumnezeu(sau Dumnezeu e Eu, am ajuns să-l parafrazez pe Arghezi) atunci nici eu nu greşesc. Reconfortant, nu? Sau o fi blasfemiator, sugerează că Dumnezeu ori nu e Atotputernic, ori nu e Perfect.
Din păcate/fericire oamenii au simplificat mult lucrurile. Pentru ei nu există gri. Există doar Alb sau Negru. Dumnezeu sau Diavol(Dv). Şi au făcut asta în ciuda celui mai bun exemplu de gri care se află chiar sub(în) nasul lor. Ei înşişi. Omul e gri. E făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Oare e atât de greu să conchidem că şi D e gri? Asta, cel putin din câte ştiu eu(şi ştiu foarte puţine) e o teorie nouă. Sau poate nu. E prea complicat să continui pe firul ăsta aşa că o să dezvolt ce ne-a învăţat religia de secole: D=alb, Dv=negru.
Mama naibii, să nu pierd şiru. Aşa. Deci D=inf. Atunci e format din 1+1+1+…+1 de o inf de ori. Ăia or fi atomii, sau noi? Da ce ne facem cu -1? Da cu –inf? Oare –inf o fi anti-Dumnezeu, sau ceva care are rolul de a nega pe D. Dv? Cred că e relativ clar că există un –inf la fel cum există un inf. Dacă ar fi doar una dintre ele… ei, nimeni/nimic nu poate creea ceva ce nu cunoaşte/nu există în propriul lui macro/microunivers. Echilibru? Şi ce-i zero?
Început? Sau ceva mai mult. Nimicul suprem? E clar că nici inf nici –inf, nici D nici Dv nu ating 0. Asta ar distruge echilibrul. De fapt echilibru ăsta e o balanţă? Atunci baza ei este 0. Punctul terminus, Λ şi Ω. Plus că e unic, singur, gol. În acelaşi timp un izvor al lui D şi Dv. Deci adevăratul Dumnezeu e legea punctului 0. Care nici nu există!!!
0 nu există. Poate greşim/greşesc! Sau poate nu. Dumnezeu nu ştie un lucru. Când s-a născut, respectiv când o să moară. Deci nu cunoaşte valoarea 0. Asta dacă presupunem că e imaculat şi nu are o culoare gri de natură umană. Atunci se complică lcrurile. Atunci D cuprinde şi 0. Un 0 care e singurul lucru ce îl face să ne fie superior. Dacă mă gândesc la Biblie, poate o fi adevărat. Da, cred că înteleg. La început omul era animal/plantă/mineral. Nu prea contează, pentru că nu era conştient de el. Ce nu avea? Nu avea nuanţă, nu era gri. Nu putea alege ce să fie. Asta s-a rezolvat odată cu fructul cunoaşterii Binelui şi Răului. Nu înteleg de ce Eva, sau cine-o fi fost e arătată cu degetul pentru acest lucru, când de fapt ne-a adus cu un pas mai aproape de Dumnezeu. Doar un pas. Mai este unul. Fructul Nemuririi. De fapt e o juma’ de pas, că odată ce conştiinţa există, ea nu poate fi pierdută, deci nu poate trece decât printr-o pseudomoarte care să hotărască calea: alb sau negru.Cam ca un fel de decantare a fiinţei.
Rămânând în domeniul Genezei, poate omul e mai aproape de D decât crede. Dumnezeu S-a creat: a fost conştient că există. Dar omul ce a făcut: s-a creat la rândul lui. În ciuda vointei lui Dumnezeu! Cam aşa am înţeles eu acea parte a Bibliei. Odată ce Omul a fost alungat din Eden, înseamnă că a putut intervenii în creaţie. A fost alungat pentru că nu avea experienţă, pur şi simplu nu puteau exista zei infantili. Odată ce ar fi mâncat din Pomul Nemuririi, ar fi ajuns etern. În acel moment nu se mai punea problema lui Dumnezeu. Pentru eternitate timpul devine insignifiant. Ce contează câtiva Eoni mai puţin pentru cineva care are tot timpul din Univers înaintea sa? Deci 1=inf?
Interesantă matematica asta! Sper să nu fi blasfemiat (prea) mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu