Damian e în baie. Fumează, de data asta. Nu s-a mai drogat de 4 zile întregi. Nici el nu ştie de ce. Poate pentru că nu mai are bani de doza zilnică de viaţă. Viaţa adevărată, nu aia alb-negru care îi murdăreşte percepţia asupra realităţii.
Iese pe hol. Vede că oamenii se mişcă greoi, sunt negri pe dinafară ca pe dinăuntru. Parcă au nişte sfori care îi leagă de ceva josnic. Acea chestie îi face să se mişte. Dorinţa de a fi ceva. Însă nu sunt. Damian ştie, de mult. Asta l-a făcut să vrea să uite.
Unul merge spre el. Îi trage un pumn în nas, iar Damian e propulsat pe podea. Tipul îl caută în buzunare, găseşte doar un pachet de ţigări dar pe când să-i mai tragă un picior în burtă urcă un profesor scările. Damian regretă că a plecat.
Stă în bancă, ascultă la MP3 ceva, dar nu îşi dă seama ce. Se uită în jur. Colegul de bancă îşi trage nasul. Damian aude acest sunet strident, apoi îl vede pe unul care se scobeşte în ureche şi cască. Apoi se uită la tablă zece minute, fără să pară a o vedea.
Ce, s-a sunat deja?
Se pregăteşte de plecare. Dar merge să închidă geamul. Visează, în lumea unde e un erou în fiecare clipă. E regele propriei lumi, nimeni nu e ca el. Pentru asta a renunţat la ceea ce credea că trăieşte într-o lume plină de Zombies. A descoperit adevărata viaţă, a văzut lumina soarelui. Şi-a creat universul după chipul şi asemănarea sa.
Stă pe pervaz. Nu mai are nevoie de nimic, doar de ceea ce are acum. Are nevoie de nimic. Cum să îl facă veşnic? Soarele îl bate în faţă. Se încruntă. Ia o cretă de pe pervaz şi o aruncă către soare. Vede soarele căzând. L-a doborât, e întuneric deplin, acum el e cel care străluceşte. Însă dincolo de el e noapte. Vrea să aducă lumina! Coboară de pe piedestalul lui, coboară tot mai repede, mai repede.
Dimineaţa l-a găsit cineva pe trotuarul de lângă şcoală. Zâmbea?
Iese pe hol. Vede că oamenii se mişcă greoi, sunt negri pe dinafară ca pe dinăuntru. Parcă au nişte sfori care îi leagă de ceva josnic. Acea chestie îi face să se mişte. Dorinţa de a fi ceva. Însă nu sunt. Damian ştie, de mult. Asta l-a făcut să vrea să uite.
Unul merge spre el. Îi trage un pumn în nas, iar Damian e propulsat pe podea. Tipul îl caută în buzunare, găseşte doar un pachet de ţigări dar pe când să-i mai tragă un picior în burtă urcă un profesor scările. Damian regretă că a plecat.
Stă în bancă, ascultă la MP3 ceva, dar nu îşi dă seama ce. Se uită în jur. Colegul de bancă îşi trage nasul. Damian aude acest sunet strident, apoi îl vede pe unul care se scobeşte în ureche şi cască. Apoi se uită la tablă zece minute, fără să pară a o vedea.
Ce, s-a sunat deja?
Se pregăteşte de plecare. Dar merge să închidă geamul. Visează, în lumea unde e un erou în fiecare clipă. E regele propriei lumi, nimeni nu e ca el. Pentru asta a renunţat la ceea ce credea că trăieşte într-o lume plină de Zombies. A descoperit adevărata viaţă, a văzut lumina soarelui. Şi-a creat universul după chipul şi asemănarea sa.
Stă pe pervaz. Nu mai are nevoie de nimic, doar de ceea ce are acum. Are nevoie de nimic. Cum să îl facă veşnic? Soarele îl bate în faţă. Se încruntă. Ia o cretă de pe pervaz şi o aruncă către soare. Vede soarele căzând. L-a doborât, e întuneric deplin, acum el e cel care străluceşte. Însă dincolo de el e noapte. Vrea să aducă lumina! Coboară de pe piedestalul lui, coboară tot mai repede, mai repede.
Dimineaţa l-a găsit cineva pe trotuarul de lângă şcoală. Zâmbea?
3 comentarii:
Frumos si trist in acelasi timp.Esti un baiat foarte talentat.Felicitari!
nu cred ca zambea...cel mult i se lipise parul de o baltoaca visinie intarita...coagulata cum nu a fost niciodata realitatea din afara vietii lui...
frumos post, indeed.
Da, trist intradevar. Si nici eu nu sunt sigur ca zambea, dar cine stie?
Trimiteți un comentariu