Un Om

C.M.

A venit timpul să vă spun povestea mea.
Eram un om ca toţi oamenii. Trăiam într-un apartament la etajul 7, mergeam la serviciu sperând într-o avansare, îmi duceam copii la şcoală, îmi iubeam soţia şi mă feream de socrii. Nu aveam prieteni, nu eram diferit. Eram cât se poate de comun. Din principiu.
În fiecare zi mâncam bine, chiar prea bine, dar ce vreti, la 40 de ani e ceva normal să ai burtică, aşa, ca un om fericit. Eram comod ca orice om care are un post sigur şi o familie fericită şi nu mai era nevoie să îmi folosesc prea mult mintea pentru că eram sigur de existenţa mea. Trăiam în starea asta de vreo 12 ani. Cam de când am încetat să sper. Nici eu nu ştiam de ce. Sau ce.
Până într-o seară… M-am întors acasă de la serviciu obosit. Copii erau la nişte prieteni şi nevasta a plecat la părinţii ei. Am băut o bere, m-am uitat la meci şi m-am culcat. Asta era pe la 11 seara. Aşa credeam că trece timpul.
Am mai visat câte ceva, am sforăit, m-a durut stomacul, am fumat şi în principal am dormit. Nu mă mai gândeam la nimic. Eram calm, nu mai visam, nu mai gândeam dar lipsea ceva. Ce? Nu ştiam dar nici nu vroiam să ştiu. Las întrebarea să mă cuprindă. Dar…
Simţeam o greutate pe piept. M-am întors pe o parte şi am încercat să adorm… Era o greutate tot mai mare ce mă înconjura… Nu puteam să mă mişc liber... Am încercat să deschid ochii dar nu puteam! Ajutor! Nu vorbeam. Mă aud însă. Simţeam că mă acoperă o cantitate mare de bolovani. Atunci am încercat să lupt: am început să împing pe rând toate pietrele de pe mine… împingeam una… cădea alta mai mare peste mine… tot împingeam... fără oboseală… fără durere… am împins pietre tot mai mari… veneau… mă aplatizam odată cu fiecare bolovan împins… doar braţele mai erau puternice… eram o masă amorfă… lovită…modelată…strivită… am continuat… continuat… simţeam pe piept greutatea universului ce mă acoperea… treptat… trept… era o greutate… Imensă… Plăcută… Ultimă… o ridicam metodic… o aruncam… se dubla… aruncam… aruncam… cu ultimele forţe… era de două ori mai greu… ultima piatră… NU… împingeam… până când?... DA!!!... AM GĂSIT!... EU SUNT RĂSPUNSUL!... eu sunt…
Mi-am dat seama în sfârşit. Eu nu trebuie să lupt! Nu mai împing. Eu sunt parte din Univers şi Universul e parte din Mine. Limite? … nu mai sunt…
Şi m-am trezit. Era 3 noaptea. Fără să mă gândesc am deschis fereastra şi am început să plutesc. În alte condiţii m-aş fi întrebat cum e posibil sau cel puţin aş fi aplicat legile fizicii dar acum mi-a fost destul să cred că mă ţine capul meu gol la suprafaţă. Ca în apă. Nu gândeam nimic. Nu mai am întrebări. Nu mai avea sens. E destul să ştiu că sunt. Zburam spre răsărit. Cu aripi? Niciodată nu m-a interesat esteticul. Sunt în aer mai mult pentru că aşa vreau decât ca să ajung undeva. Vedeam oameni mici chiar sub mine şi ei se uitau în sus drept spre mine. Dar erau orbi. Nu mă vedeţi!? Totuşi priviţi spre mine. De ce? Înţelegeţi singuri. Ignoranţi!
Oricum, eu plutesc. Mă atrage ceva. Nu mai pierd vremea. Ce e vremea? Timp? Nu există! Sunt tot timpul. Limită? Nu simt asta. Sunt. În prezent. Clipa e suficientă. În clipă mi-am dat seama de ceva:
Nu am nevoie de întrebări. Nu au sens. Eu nu pun întrebări ca să aflu. Unele răspunsuri pot avea forma unor întrebări. Pentru că unele întrebări nu au răspuns. Dar gândesc răspunsurile fără să le ştiu.
Am ajuns. Unde? Nu contează. Am coborât sau am urcat? La poartă.
Acolo era un om care mă vedea.
-Da, sunteţi tot mai puţini, spune el.
-Suntem?
-De unde crezi că este atâta energie. Nu eşti singurul. Dar ştiai asta!
-Da. Eu ce scop am? Există Scop? mă întreb, dar nu găsesc răspuns.
-Desigur. Dar asta nu o poţi ştii, răspunse mirat. Nu ştiu nici eu!
-De ce?
-Există o limită. Mai departe e haos.
-Nu! Nu există! Vreau să ştiu!
-Haos.
-Dar ce e…
-Deci eşti unul dintre cei care au aflat brusc. Nu ai fost pregătit.
-Da. Dar am primit. De ce?
-Răspunsul… E în tine. Lasă-l să ţi se arate.
Şi nu a mai fost. Ce era?
Deci am o limită? Nu! Doar nu am control. Încă. Oare? Nu e loc pentru întrebări. E destul să ştiu. Mi se pare amuzant că acum când ştiu totul îmi dau prost sunt. Deşi sunt parte din tot mai am mult până la desăvârşire. Dacă există aşa ceva! Nimeni şi nimic nu poate cuprinde Totul. Acea fiinţă care ar face-o nu ar mai avea sens. Dacă aş şti tot aş fi ca un copil care are doar o jucărie: când m-am plictisit de ea trebuie să dispar. Mă gândesc cât de deştept mă consideram înainte. Eram un peşte într-un acvariu. Eram mândru de mine pentru că vedeam apa în care înotam. Cu o mutră tâmpă refuzam să înţeleg restul lumii. Blestemul omului este mândria. Blestemul meu a fost mândria. Ce am ajuns?
Din lipsă de ocupaţie am întors privirea spre pământ. Câtă mişcare! Ce puţin sens! Oare cum mai rezistă? Dacă nu ar fi câteva puncte de linişte totul s-ar prăbuşi. Totul este susţinut de unele zone de gândire şi de ceva fericire presărată din loc în loc. Nu neapărat în cele mai dezvoltate regiuni. Categoric, nu în oraşe! În locurile astea oamenii uită până şi să respire, ca să nu mai pomenesc de bucurie. Nu au timp?! Un sfat: cu cât vă grăbiţi mai mult cu atât timpul trece mai repede. Timpul e doar în mintea voastră. Îl aveţi dacă vreţi, nu dacă fugiţi după el. E timp destul pentru a trăi.
Eu nu am trăit până acum. M-am mulţumit să lucrez, să mănânc, să mă uit la TV. Privind în urmă îmi dau seama câte lucruri inutile fac. Faceţi! Dar nu e prea târziu. Am crezul acesta odată cu eliminarea Timpului. Ultimul minut din viaţă e o eternitate.
Uitaţi! Apogeul. Un om se spovedeşte. Preotului? Nu. Nu mai are timp să-l cheme. Dar are timp să se ierte! Veacuri în care îşi vede viaţa, îşi vede greşelile şi chiar le schimbă:
-Vă iert, vă iert pe toţi!
Priveşte Universul. EL.
-Văd! Sunt!
Vede legătura…. Îl simte.
Deschide larg braţele:
-Rămân!
Da, Ierţi, Vezi, Rămâi. Fără regrete!
-Cine eşti? Cum ai aflat?
-Deci nu ştii tot?
-Da, văd acum: eşti eu!
-Dar de ce mă vezi? Ce trebuie să înţelegi?
-Voi afla. Am tot timpul din lume.
-În timp, nu. Mai mult în linişte.
Deci Iert, Văd, Rămân. Nu regret.
Puţini îşi dau seama însă. Se consideră prea mici, prea mari. Sunteţi prea puternici sau prea neînsemnaţi ştiţi că sunteţi reţeta ideală. Bun sau rău, înger sau demon, am de ales. Am fost creaţi liberi. Legile nu există, există alegerea. Asta va duce la înlocuirea legilor cu raţiunea. În final, până şi raţiunea va fi înlocuită. Cu senzaţia. E destul să simt. Raţiunea e insuficientă. Voi mai exista atunci? Inevitabil, sunt liber!
Însă trebuie să înţelegem asta până nu plecăm. Să plecăm liberi. Să acceptăm, nu să fim obligaţi. În final trebuie să ne găsim locul. Locul meu e aici.
M-am întors acasă. Dar casa nu mai exista. Pentru mine totul a devenit casa mea. Nu sunt un străin. Nu mai sunt exilat! Ce relative mi se par acum casa, familia, copiii. S-au generalizat. Familia mea este lumea.
Gândiţi puţin. Dacă am copii, fraţi, părinţi în lume, dacă sunt eu în toată lumea de ce să mă mint, să mă ucid, să mă fac să sufăr? Oare mă urăc atât de mult încât am o plăcere perversă atunci când mă rănesc? Sau sunt orb?
E uşor să creezi lumea perfectă atunci când eşti perfect. Da, perfect! Şi nu sunt doar eu. Toţi suntem. Sunteţi! Încetaţi să mai gândiţi pentru o clipă şi veţi asculta perfecţiunea din voi. Respiraţia, inima, liniştea. Odată descoperită va deveni permanentă. Atunci veţi visa că zburaţi. De fapt, chiar asta faceţi! ZBURAŢI. Doar că aţi uitat.
Care e sensul? Nimic nu e mai important. Binele începe cu mine. Răul se termină cu mine. Eu schimb lumea făcând parte din ea. Înlocuiesc răul cu binele, minciuna cu adevărul, tristeţea cu zâmbetul, durerea cu fericirea. Sau invers. Depinde doar de mine.
De asta renunţ la Putere. Renunţ la Zbor. Renunţ la Sens. Dar nu sunt mic! Nu sunt slab! Odată ce l-am găsit nu îl mai pot pierde. Doar îl uit. Mai bine!
Sens?
Un Om.